Lacrimi pe mormânt: Viața secretă a soțului meu, Radu

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am șoptit printre dinți, cu ochii înroșiți de plâns, în timp ce țineam în mâini scrisoarea găsită în buzunarul hainei lui. Era dimineața înmormântării și casa era plină de oameni: mama lui Radu, sora lui, verișorii, vecinii, toți cu ochii plecați, evitând să mă privească direct. Dar eu nu mai vedeam nimic. Tot ce simțeam era o durere surdă, ca un cuțit răsucit în inimă.

Radu fusese totul pentru mine timp de douăzeci și doi de ani. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, într-o toamnă ploioasă, când mi-a împrumutat umbrela lui verde. Am râs atunci și am știut că el va fi omul cu care voi îmbătrâni. Am construit împreună o viață simplă, dar frumoasă: două fete, o casă mică la marginea orașului, vacanțe la bunici și seri lungi cu povești la lumina veiozei. Sau cel puțin așa am crezut.

În ultimele luni, Radu fusese tot mai absent. Îl găseam adesea privind pe fereastră, cu gândurile departe. Îl întrebam ce are, dar îmi răspundea mereu: „Nimic, dragă. Sunt doar obosit.” Am pus totul pe seama stresului de la serviciu și a problemelor cu banii. Nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi altceva.

După ce l-am pierdut pe Radu — un infarct fulgerător, într-o dimineață friguroasă de martie — am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Dar adevărata prăpastie s-a deschis abia când am început să organizez înmormântarea. În timp ce căutam hainele lui pentru priveghi, am găsit acea scrisoare. Era adresată unei femei pe nume Mirela. Cuvintele lui erau pline de dor și promisiuni: „Nu pot să mai trăiesc fără tine. După parastasul de 40 de zile, voi găsi o cale să fim împreună.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Cine era Mirela? Cum putea Radu să-mi facă una ca asta? Am vrut să rup scrisoarea, dar mâinile îmi tremurau prea tare. Am ascuns-o în buzunarul halatului și am ieșit din cameră.

La masă, mama lui Radu mă privea cu ochi umezi. „Irina, trebuie să fii tare pentru fete,” mi-a spus ea încet. Dar eu nu mai puteam fi tare pentru nimeni. M-am ridicat brusc și am ieșit afară, în curte. Aerul rece m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmar.

În zilele următoare, am început să observ lucruri ciudate. O femeie necunoscută a venit la priveghi și a stat retrasă într-un colț, cu ochii roșii de plâns. Când am încercat să mă apropii de ea, a dispărut rapid printre oameni. Sora lui Radu părea agitată și evita să vorbească despre trecutul lui.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, am deschis laptopul lui Radu. Am găsit acolo zeci de mesaje către Mirela: întâlniri ascunse, promisiuni de iubire eternă, planuri de viitor fără mine și fără copii. Am simțit că mă sufoc. Cum putea omul pe care l-am iubit să ducă o viață dublă? Cum am putut fi atât de oarbă?

Am început să pun întrebări discret printre rude și prieteni. Unii au dat din umeri, alții au evitat privirea sau au schimbat subiectul. Într-o zi, sora lui Radu m-a tras deoparte:
— Irina… nu vreau să-ți fac rău acum, dar cred că trebuie să știi adevărul. Radu… nu era fericit de mult timp. A încercat să-ți spună de câteva ori, dar nu a avut curaj.

Am izbucnit în plâns.
— Și eu? Eu ce-am fost pentru el? O minciună?
— Nu… doar că oamenii se schimbă. Și uneori nu avem curajul să recunoaștem nici față de noi înșine.

Am început să mă întreb dacă tot ce am trăit alături de el a fost real sau doar o iluzie frumoasă. Fetele mele mă priveau nedumerite: „De ce plângi mereu, mami?” Nu puteam să le spun adevărul — nu încă.

După parastasul de 40 de zile, Mirela a venit din nou la cimitir. De data asta nu a fugit când m-a văzut. S-a apropiat încet și mi-a întins o fotografie cu ea și Radu, zâmbind fericiți într-un parc.
— Îmi pare rău… Nu am vrut să vă rănesc pe niciuna dintre voi.

Am privit-o lung.
— De ce? De ce ai acceptat să fii parte din asta?
— Pentru că l-am iubit… Și el m-a iubit pe mine. Dar știu că tu ai fost soția lui adevărată.

Am simțit un val de furie și tristețe care m-a doborât la pământ. Dar nu am mai avut putere să țip sau să plâng. Doar am plecat capul și am lăsat lacrimile să curgă în tăcere.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc deschis cu fetele despre tatăl lor. Le-am spus că oamenii sunt complicați și că uneori fac greșeli pe care nu le pot repara niciodată. Le-am promis însă că le voi iubi mereu și că vom merge înainte împreună.

Astăzi, când merg la mormântul lui Radu, încă simt durerea trădării ca un spin în inimă. Dar încerc să-l iert — nu pentru el, ci pentru mine și pentru copiii noștri.

Oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat oamenii pe care îi iubim? Și cât curaj ne trebuie ca să privim adevărul în față și să ne reconstruim viața din ruine?