Jocul care ne-a distrus: Povestea mea cu Victoria

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea Victoriei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de furie și dezamăgire. Eu stăteam în fața ei, cu spatele lipit de frigider, simțindu-mă mai mic decât oricând.

Totul începuse cu șase luni în urmă, într-o seară ploioasă de noiembrie, când am dat swipe dreapta pe profilul ei. Descrierea Victoriei era simplă: „Caut pe cineva sincer, care să nu se teamă de adevăr.” Am zâmbit amar atunci, pentru că sinceritatea nu era punctul meu forte. Crescut într-o familie de afaceriști din București, obișnuit cu luxul și cu așteptările părinților mei, rareori arătam cine sunt cu adevărat.

— Ce faci? m-a întrebat ea la prima întâlnire, la o ceainărie din Cotroceni. Purta o rochie albastră și avea părul prins lejer. Am ezitat o clipă.

— Sunt consultant financiar, dar momentan mă descurc cum pot. Nu e ușor, am spus, evitând să menționez apartamentul meu din Dorobanți sau mașina de lux parcată la două străzi distanță.

Victoria a zâmbit cald și mi-a povestit despre jobul ei la o editură mică. Am simțit că mă vede pentru cine aș fi putut fi dacă nu m-aș fi născut în familia Greceanu. Pentru prima dată, cineva nu mă judeca după contul din bancă sau după numele de familie.

Am început să ne vedem tot mai des. Mergeam la filme la Cinema Elvire Popesco, ne plimbam prin Herăstrău și mâncam covrigi calzi pe bancă. Îmi plăcea să fiu „normal”, să nu mă gândesc la moșteniri sau la presiunea tatălui meu, Doru Greceanu, care voia să preiau firma familiei.

— Vlad, ai grijă cu cine te însoțești, mi-a spus mama într-o seară când am ajuns târziu acasă. Fetele astea vor doar bani.

— Nu e cazul Victoriei, am răspuns apăsat, dar minciuna deja mă apăsa pe piept ca o piatră.

După două luni, Victoria a vrut să ne mutăm împreună. Am găsit un apartament modest în Militari și am acceptat fără să clipesc. Îmi plăcea să trăiesc simplu, să fac piața la Obor și să gătim împreună paste ieftine. Dar fiecare factură neplătită și fiecare discuție despre bani mă făceau să mă simt vinovat. Aveam acces la tot ce voiam, dar continuam să joc rolul bărbatului care se descurcă greu.

— Vlad, nu mai avem bani de chirie luna asta. Ce facem? m-a întrebat ea într-o seară, cu voce stinsă.

— O să rezolv eu cumva, am mințit din nou. În noaptea aceea am transferat banii din contul meu personal pe cardul nostru comun, spunând că i-am primit de la un client vechi.

Minciunile au început să se adune ca norii înainte de furtună. Prietenii mei din liceu mă invitau la petreceri scumpe, dar refuzam mereu. Victoria nu știa nimic despre trecutul meu — nici despre vacanțele în Grecia cu iahtul familiei, nici despre serile petrecute la cluburi exclusiviste.

Într-o zi, totul s-a prăbușit. Tata a venit neanunțat la apartament. Victoria era acasă și l-a primit politicos.

— Bună ziua! Sunt Victoria.

— Îmi pare bine, domnișoară. Eu sunt Doru Greceanu, tatăl lui Vlad.

Am intrat în casă exact când tata îi povestea Victoriei despre firma noastră de construcții și despre planurile lui pentru mine.

— Vlad nu ți-a spus? Familia noastră are o tradiție lungă în afaceri…

Victoria s-a uitat la mine ca și cum nu mă văzuse niciodată până atunci.

După ce tata a plecat, liniștea dintre noi era apăsătoare.

— De ce mi-ai ascuns totul? a întrebat ea încet.

— Mi-a fost frică… Am vrut să știu dacă mă iubești pentru cine sunt eu, nu pentru bani.

— Dar tu nici măcar nu știi cine ești fără banii ăia! a izbucnit ea.

A urmat o ceartă lungă și dureroasă. Victoria plângea și îmi reproșa fiecare minciună. Eu încercam să mă apăr, dar nu aveam argumente. Tot ce construisem împreună părea acum fals.

— Nu pot să trăiesc cu cineva care nu are curajul să fie sincer! mi-a spus înainte să iasă pe ușă.

Au trecut zile în care nu am putut dormi sau mânca. Mama m-a sunat să-mi spună că „așa pățești când te joci cu focul”. Tata a încercat să mă convingă că „o fată ca Victoria nu e pentru tine”. Dar eu știam că am pierdut ceva mult mai valoros decât orice avere: încrederea unei persoane care chiar mă iubise pentru ceea ce credea că sunt.

Am încercat să o caut pe Victoria — i-am scris mesaje lungi, am așteptat-o la ieșirea de la editură, dar ea nu a vrut să mai vorbească cu mine. Prietena ei cea mai bună, Ioana, mi-a spus:

— Ai rănit-o prea tare. Nu e vorba doar de bani sau de familie. E vorba că ai ales să fii altcineva lângă ea.

Acum stau singur în apartamentul meu mare din Dorobanți și mă gândesc la toate momentele simple pe care le-am trăit cu Victoria: râsul ei când dansam aiurea prin bucătărie, felul în care îmi ținea mâna când traversam strada, serile când citeam împreună poezii de Nichita Stănescu.

M-am întrebat de zeci de ori: dacă aș fi fost sincer de la început, ar mai fi stat lângă mine? Sau ar fi plecat oricum?

Poate că adevărul doare uneori mai tare decât orice minciună. Dar oare merită vreodată să riști iubirea pentru o iluzie?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că sinceritatea absolută e posibilă într-o lume plină de prejudecăți?