Între valuri și ziduri: Vara în care am învățat să spun „nu”

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să merg încă o dată acolo și să mă simt ca o servitoare în vacanța mea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca prosopul pe canapea, pregătit să deschidă subiectul pe care îl evitam de săptămâni întregi.

Vlad a oftat, privindu-mă ca și cum aș fi spus ceva absurd. — Hai, Roxana, nu exagera. E doar o săptămână la mare cu ai mei. Știi cât ține mama la tine…

Mi-am mușcat buza de jos. Știam prea bine cât „ține” mama lui la mine. Vara trecută, la Costinești, am ajuns să gătesc pentru opt persoane, să spăl vasele după fiecare masă și să mă trezesc la șase dimineața ca să prind loc pe plajă pentru toată lumea. În fiecare seară, când mă întorceam în cameră, simțeam nisipul lipit de piele și lacrimile în colțul ochilor. Nici nu apucam să-mi beau cafeaua liniștită, că deja auzeam vocea stridentă a soacrei mele, Mariana:

— Roxana, ai văzut că s-au terminat roșiile? Poate dai o fugă până la piață…

Și eu mergeam. Pentru că nu voiam scandal. Pentru că Vlad îmi spunea mereu: „Lasă, iubita, e doar o săptămână. Nu te supăra pe mama.”

Dar nimeni nu vedea că eu eram cea care plătea aproape totul. Când am ajuns acasă după vacanță, portofelul meu era gol. Mariana uitase „din greșeală” să-mi dea banii pentru cazare și mâncare, iar Vlad… Vlad ridica din umeri: „Lasă, ne descurcăm.”

Acum, când mi-a propus din nou să mergem cu toții la mare, am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i explic:

— Vlad, nu e vorba doar de bani. E vorba că nu mă simt bine acolo. Nu mă simt parte din familie, ci ca o menajeră.

El a tăcut câteva secunde, apoi a zis:

— Exagerezi. Mama te place. Doar că… ai putea să fii mai deschisă.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit spre blocurile gri din cartierul nostru din București. Mi-am amintit de valurile mării, de mirosul de alge și de râsetele copiilor pe plajă. Dar amintirile frumoase erau umbrite de imaginea Marianei care mă certa că nu am pus destulă sare în ciorbă sau de privirea mustrătoare a cumnatei mele, Simona:

— Roxana, tu nu știi să faci salată de vinete? La noi acasă se face altfel…

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am ieșit pe terasă cu un pahar de vin ieftin, l-am auzit pe Vlad râzând cu fratele lui în cameră. M-am simțit invizibilă. Am vrut să plec atunci, dar nu aveam bani nici de tren.

Anul acesta mi-am promis că va fi altfel. Dar presiunea era uriașă. Mariana mă suna aproape zilnic:

— Roxana, ai vorbit cu Vlad? Să nu uiți să iei tava aia mare pentru friptură! Și vezi că trebuie să facem lista de cumpărături.

Într-o zi, după o astfel de convorbire, am izbucnit în plâns la birou. Colega mea, Irina, m-a văzut și m-a tras deoparte:

— Roxana, tu chiar vrei să mergi? Sau doar te simți obligată?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la mine. La ce vreau eu cu adevărat. La faptul că nu mai sunt dispusă să sacrific liniștea mea pentru confortul altora.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă cu pliantele pentru litoral și cu lista Marianei în buzunar, i-am spus hotărât:

— Nu merg anul ăsta. Vreau să stau acasă sau să plec undeva doar noi doi.

A rămas uimit.

— Cum adică? O să se supere mama…

— Poate e momentul să învețe că nu sunt la dispoziția ei. Și poate e momentul ca tu să fii de partea mea.

A urmat o ceartă lungă. Vlad s-a simțit prins între mine și familia lui. A încercat să mă înduplece cu promisiuni:

— Anul ăsta facem cu rândul la gătit! O să fie altfel!

Dar eu știam adevărul: nimic nu se schimbă dacă eu nu spun clar ce vreau.

Câteva zile mai târziu, Mariana m-a sunat furioasă:

— Roxana, nu-mi vine să cred! Cum poți să faci asta? Noi te-am primit ca pe fata noastră!

Am inspirat adânc.

— Mariana, vă respect mult, dar anul acesta vreau să mă odihnesc. Nu mai pot repeta experiența de anul trecut.

A tăcut câteva secunde.

— Faci ce vrei tu… dar Vlad o să sufere!

Am închis telefonul tremurând. Dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.

Vlad a fost distant câteva zile. Apoi a venit într-o seară lângă mine pe canapea și mi-a spus încet:

— Poate ai dreptate. Poate ar trebui să ne gândim mai mult la noi doi.

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum privesc spre mare doar în poze și nu mai simt nodul acela în gât. Poate că uneori trebuie să alegem liniștea noastră chiar dacă ceilalți ne condamnă. Poate că e timpul ca femeile ca mine să spună „nu” fără vinovăție.

Oare câte dintre noi trăim vacanțe care nu ne aparțin? Oare când vom avea curajul să ne punem pe primul loc?