Între tăcere și adevăr: Povestea unei mame și a unei nurori

— Maria, nu mai pot! Radu nu mă mai ajută cu nimic, nici măcar nu-și strânge farfuria după masă! Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era deja a treia oară luna asta când mă suna plângând. M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Irina, ți-am spus de la început… Radu a crescut într-o casă unde nu a pus niciodată mâna pe nimic. Eu am făcut totul pentru el, poate prea mult. Dar tu ai ales să-l iei așa cum e.

A urmat o tăcere grea. O auzeam cum își trage nasul. În mintea mea, se derulau scene din trecut: eu, alergând după Radu cu șosetele curate, făcându-i pachetul pentru facultate, strângându-i hainele aruncate peste tot. Fostul meu soț, Ion, stătea mereu cu ziarul în mână și nu mi-a mulțumit niciodată pentru nimic. Am jurat că nu voi mai repeta greșelile acelea, dar uite-mă acum, prinsă în același cerc vicios.

— Dar nu mai pot, Maria! Mă simt ca o servitoare în propria casă. Am încercat să-i spun frumos, dar se supără și se închide în el. Zice că e obosit după muncă și că eu am mai mult timp liber.

Mi-am mușcat buza. Știam cât de greu îi este Irinei. Lucrează la grădiniță, vine acasă ruptă de oboseală și tot ea gătește, spală, face cumpărături. Radu lucrează la IT, de acasă, dar pentru el „acasă” înseamnă doar biroul și canapeaua.

— Irina, ascultă-mă… Poate ar trebui să discutați serios. Să-i explici că nu ești singură în casa aia. Că sunteți o echipă.

— Am încercat! Dar tu știi cum e Radu… Dacă îi spun ceva mai apăsat, tace și pleacă la calculator. Sau iese cu băieții la bere. Mă simt invizibilă!

Am oftat adânc. Îmi venea să plâng și eu. Îmi aminteam cum mă simțeam când Ion mă ignora zile întregi dacă îndrăzneam să-i cer ajutorul. Cum mă uitam la el și mă întrebam dacă viața mea chiar asta trebuie să fie: o listă nesfârșită de treburi casnice și reproșuri nerostite.

— Irina, nu vreau să te rănesc, dar poate ai fost prea grijulie cu el la început. I-ai făcut totul, nu l-ai lăsat să se implice deloc. Și acum îi e greu să schimbe ceva.

— Știu… Dar eram îndrăgostită și voiam să-i fie bine! Credeam că dacă îi arăt cât îl iubesc, o să aprecieze și o să vrea să mă ajute.

Mi-am amintit de primele luni după ce s-au mutat împreună. Irina era mereu veselă, gătea prăjituri pentru Radu, îi spăla hainele separat ca să nu se deterioreze tricourile lui preferate. Eu o avertizam discret:

— Nu-l răsfăța prea tare! Bărbații se obișnuiesc repede cu binele și uită să ofere înapoi.

Dar ea râdea:

— Lasă, mamă-soacră! Radu e altfel!

Acum însă râsul dispăruse din vocea ei. Simțeam că trebuie să fac ceva, dar ce? Să-l cert pe Radu? Să mă bag între ei? Sau să-i las să-și rezolve singuri problemele?

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din familia mea: mama mea care a tăcut toată viața lângă un bărbat ursuz; bunica mea care a fugit de acasă când nu a mai suportat; eu care am divorțat târziu, după ani de compromisuri amare. Oare chiar suntem blestemate să ducem tot greul pe umeri?

A doua zi am decis să vorbesc cu Radu. L-am invitat la cafea sub pretextul că mi-e dor de el. A venit morocănos, cu ochii în telefon.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari supărată.

— Radu… Tu chiar nu vezi cât muncește Irina prin casă? Nu crezi că ar trebui să o ajuți mai mult?

A ridicat din umeri.

— Mamă, exagerează! Eu muncesc toată ziua la calculator. Ea are program scurt la grădiniță… Are timp.

M-am uitat la el și am văzut același egoism ca la tatăl lui. Mi s-a pus un nod în gât.

— Radu, nu vreau să-ți spun ce să faci în casa ta. Dar dacă o iubești pe Irina, arată-i asta! Nu doar cu vorbe sau cadouri de ziua ei. Ajut-o! Fii partenerul ei, nu încă un copil de crescut!

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Poate ai dreptate… Dar nici ea nu-mi spune clar ce vrea! Dacă tace și face totul singură…

— Pentru că i-e teamă să nu te supere! Pentru că așa a văzut la mine și la taică-tău ani de zile!

S-a uitat lung la mine și am văzut pentru prima dată un strop de rușine în ochii lui.

— O să încerc…

Nu știu dacă va face vreo schimbare reală sau dacă totul va reveni la fel peste câteva zile. Dar știu că trebuie să rupem lanțul ăsta al tăcerii și al sacrificiului fără recunoștință.

Seara am primit un mesaj scurt de la Irina: „Mulțumesc că ai vorbit cu el.”

M-am uitat pe fereastră la blocurile gri din cartier și m-am întrebat: oare câte femei ca mine și ca Irina trăiesc aceeași poveste? Oare chiar putem schimba ceva sau suntem condamnate să repetăm greșelile mamelor noastre?

Poate că adevărata întrebare e: cât timp mai acceptăm să fim invizibile în propriile vieți?