Între sânge și trădare: Povestea unei fiice uitate

— Nu pot să cred, mamă! Cum poți să faci asta din nou? vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și ceapă prăjită. Ochii mamei, obosiți și triști, evită privirea mea. Pe masa dintre noi, două cești de cafea neterminate și o scrisoare mototolită, semnată de mătușa Lenuța.

— E sora mea, Irina, ce vrei să fac? Nu pot s-o las la greu, îmi răspunde mama, cu voce joasă, aproape șoptită, ca și cum ar încerca să nu trezească amintirile care ne-au măcinat familia atâția ani.

Aveam douăzeci și șase de ani atunci, dar mă simțeam din nou copilul de opt ani care privea pe furiș cum mama își strângea sora în brațe, promițându-i că va fi mereu acolo pentru ea, orice ar fi. Atunci nu înțelegeam de ce, la fiecare aniversare, la fiecare Crăciun, la fiecare problemă, mătușa Lenuța era mereu pe primul loc. Eu eram mereu pe locul doi, ca și cum dragostea mamei era o prăjitură împărțită, iar mie îmi rămânea doar firimitura.

— Dar eu? Eu nu contez? am întrebat, cu vocea tremurândă. — De ce trebuie să-i dai iar banii pe care îi strângem pentru avansul la apartament? Nu vezi că niciodată nu se schimbă nimic?

Mama a oftat adânc. — Nu înțelegi, Irina. Lenuța nu are pe nimeni. Tu ai pe Vlad, ai serviciu, ai viața ta. Ea… ea e singură.

Adevărul era că mătușa Lenuța nu era niciodată singură. Avea mereu pe cineva care să o salveze din necazuri, iar acel cineva era mama. Când tata a plecat de acasă, eram prea mică să înțeleg de ce. Dar am crescut cu sentimentul că nu eram niciodată destul de importantă. Că orice aș fi făcut, nu puteam concura cu nevoile surorii mamei mele.

Ani de zile am încercat să fiu copilul perfect. Am luat note bune, am intrat la facultate, am avut grijă de mama când era bolnavă. Dar de fiecare dată când aveam nevoie de ea, când aveam nevoie să fie de partea mea, apărea o urgență: Lenuța rămăsese fără serviciu, Lenuța avea nevoie de bani pentru facturi, Lenuța se despărțise iar de vreun bărbat nepotrivit. Și mama alerga, mereu, fără să se uite înapoi.

— Irina, nu e vorba că nu te iubesc. Dar Lenuța… a avut o viață grea. Tu ești puternică. Tu poți să treci peste orice, a spus mama într-o seară, când am izbucnit în plâns după ce mi-a anulat din nou planurile noastre pentru a merge la mătușa.

— Poate că nu vreau să fiu mereu cea puternică! Poate că și eu am nevoie de tine! am țipat atunci, dar cuvintele mele s-au pierdut în pereții reci ai apartamentului nostru de la etajul patru.

Anii au trecut. M-am mutat cu Vlad într-o garsonieră mică, la marginea Bucureștiului. Am încercat să-mi construiesc propria familie, să nu repet greșelile mamei. Dar rana a rămas. De fiecare dată când telefonul suna și vedeam numărul mamei, inima îmi bătea mai tare. Oare avea nevoie de mine sau iar trebuia să rezolve ceva pentru Lenuța?

Într-o zi, Vlad m-a găsit plângând în baie. — Ce s-a întâmplat?

— Mama iar i-a dat banii Lenuței. Nu mai avem pentru avans. Nu mai pot, Vlad. Parcă nu contez deloc…

Vlad m-a luat în brațe. — Irina, trebuie să-i spui ce simți. Să-i spui că te doare. Altfel n-o să se schimbe nimic.

Am încercat. I-am scris o scrisoare lungă mamei, în care i-am povestit tot: cum m-am simțit mereu pe locul doi, cum mi-aș fi dorit să fie și pentru mine acolo, nu doar pentru sora ei. Am plâns scriind-o. Am plâns și când i-am dat-o. Mama a citit-o în tăcere, cu lacrimi în ochi.

— Nu știam că te-am rănit atât de tare, Irina. Îmi pare rău. Dar nu pot s-o las pe Lenuța. E tot ce mi-a rămas din copilărie. E ca și cum, dacă o pierd pe ea, pierd tot ce am fost vreodată.

Atunci am înțeles: mama nu putea alege. Nu putea să fie doar mama mea sau doar sora Lenuței. Era prinsă între două iubiri, două datorii. Dar eu? Eu unde eram în ecuația asta?

Când Lenuța s-a îmbolnăvit grav, mama s-a mutat la ea să o îngrijească. Eu am rămas singură, cu Vlad, cu dorința de a avea o familie unită și cu frica de a nu repeta același tipar. Într-o zi, am mers la spital s-o văd pe mătușa. Era slabă, palidă, dar mi-a zâmbit.

— Irina, știu că ai suferit din cauza mea. Îmi pare rău. Dar mama ta… fără mine n-ar fi fost întreagă niciodată. Voi două sunteți cele mai importante pentru ea.

Am simțit un nod în gât. Poate că nu era vina nimănui. Poate că uneori dragostea nu se împarte egal. Poate că uneori trebuie să învățăm să iertăm, chiar dacă nu uităm.

Când Lenuța s-a stins, mama s-a întors acasă mai bătrână cu zece ani. M-a privit lung și m-a strâns în brațe.

— Iartă-mă, Irina. Am făcut tot ce am putut.

— Știu, mamă. Și eu am făcut tot ce am putut.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare familia chiar înseamnă loialitate necondiționată? Sau uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine ca să putem iubi cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?