Între mine și trecutul lui – Povestea unei fetițe pe care nu a putut-o iubi

— Nu mai vreau să o văd plângând în casa mea, Irina! Ai înțeles? vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie care nu ne aparțineau niciunuia dintre noi. M-am uitat la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun curajul. Maria, fetița de opt ani, stătea ghemuită pe canapea, cu ochii roșii și obrajii umezi. Nu plângea tare, ci doar suspina încet, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Vlad, e doar un copil… am șoptit, dar el deja își aprindea o țigară, ignorându-mă.

— Nu e copilul meu! a spus printre dinți. Și nici nu va fi vreodată.

Atunci am simțit cum tot aerul din cameră devine greu, apăsător. M-am aplecat spre Maria și am strâns-o la piept. Îi simțeam inima bătând repede, ca o pasăre prinsă în capcană. Știam că nu e vina ei. Știam că nici măcar nu e vina mea. Dar tot eu eram cea care trebuia să repare totul.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram sigură că trecutul lui nu va sta între noi. Avea un farmec aparte, o tristețe ascunsă în privire care m-a atras ca un magnet. Mi-a spus de la început că are o fetiță dintr-o relație veche, dar că lucrurile sunt complicate. Nu am întrebat prea mult. Eram îndrăgostită și credeam că dragostea noastră va vindeca totul.

Primele luni au fost liniștite. Maria venea la noi doar în weekenduri, iar eu mă străduiam să-i fiu prietenă. Îi citeam povești, îi făceam prăjituri, îi cumpăram rochițe colorate. Dar Vlad era mereu absent. Când era acasă, se retrăgea în biroul lui sau ieșea la o bere cu prietenii. Când Maria încerca să-i arate un desen sau să-i povestească ceva de la școală, el răspundea scurt sau nici măcar nu ridica privirea din telefon.

— De ce nu mă place tati? m-a întrebat într-o seară Maria, când îi pieptănam părul înainte de culcare.

Am simțit un nod în gât.

— Te place, doar că… uneori oamenii mari nu știu cum să arate asta.

Nu m-a crezut. Nici eu nu mă credeam.

Lucrurile s-au agravat când mama lui Vlad a început să vină mai des pe la noi. Doamna Elena era genul de femeie care nu spunea niciodată direct ce gândește, dar fiecare privire sau gest era o judecată tăioasă.

— Irina, tu chiar crezi că poți ține casa asta în ordine cu atâta bătaie de cap? Și cu copilul ăsta mereu bolnav? spunea ea pe un ton dulceag.

— Maria nu e bolnavă, doar are nevoie de atenție… încercam eu să răspund, dar ea deja își făcea cruce teatral.

— Săraca de tine… Nu știu ce ai găsit la Vlad, dar uite ce viață grea ți-ai ales!

Mă simțeam prinsă între două focuri: Vlad, care nu voia să audă de Maria, și Elena, care mă făcea să mă simt vinovată pentru orice lacrimă a fetiței.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad — pentru că Maria vărsase supa pe covor — am ieșit afară cu ea în parc. Era toamnă târzie și frunzele foșneau sub pașii noștri. Maria mergea cu capul plecat.

— Dacă aș fi fost băiat, crezi că m-ar fi iubit? m-a întrebat brusc.

M-am oprit locului. Nu știam ce să-i spun. Poate că da. Poate că nu. Poate că Vlad purta în el o rană veche pe care nici eu nu aveam cum s-o vindec.

În acea seară am decis să vorbesc deschis cu el.

— Vlad, nu mai pot așa! Maria suferă! Eu sufăr! Dacă nu poți s-o accepți, spune-mi!

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Irina, eu n-am cerut copilul ăsta! A apărut dintr-o greșeală! Eu n-am vrut-o niciodată!

Cuvintele lui au tăiat ca un cuțit. Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

În următoarele zile am mers ca prin ceață. Maria era tot mai retrasă. La școală au început să mă cheme pentru că nu mai vorbea cu nimeni. Într-o seară am găsit-o plângând sub masă.

— Vreau la mama… mi-a spus printre sughițuri.

Mama ei biologică murise când Maria avea doar patru ani. De atunci eu am fost singura figură maternă din viața ei.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună mult timp. Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Nu puteam s-o las să crească într-o casă unde nu era dorită.

Am vorbit cu o prietenă avocată și am început demersurile pentru a obține custodia exclusivă asupra Mariei. Vlad a reacționat violent când a aflat.

— Vrei să mă faci de râs? Să creadă lumea că mi-am abandonat copilul?

— Lumea oricum vede ce fel de tată ești! i-am strigat pentru prima dată în viața mea.

A urmat o perioadă grea: procese, vizite la psiholog, discuții interminabile cu autoritățile. Elena venea zilnic să mă amenințe că „o să-mi ia tot”. Dar eu nu mai aveam nimic de pierdut. Singura mea grijă era Maria.

Într-un final, judecătorul mi-a dat câștig de cauză. Vlad a plecat din casă fără să-și ia rămas bun de la fiica lui. Elena n-a mai venit niciodată pe la noi.

Au trecut doi ani de atunci. Maria merge la terapie și începe încet-încet să zâmbească din nou. Eu încă port cicatricile acelor ani — nopți nedormite, vinovăție, întrebări fără răspuns.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea mea va fi suficientă ca să vindece tot ce n-a primit niciodată de la tatăl ei? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Voi ce credeți? Poate cineva construi o familie acolo unde iubirea lipsește de la început?