Între Iertare și Regret: Povestea Mea Despre Vindecare prin Credință

— Nu pot să cred, Irina! Tu chiar ai de gând să te duci la nunta lui Vlad? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud și ea.

— Nu știu, mamă… Poate că așa o să mă liniștesc. Poate că dacă îl văd fericit, o să pot să-l las să plece din sufletul meu.

Mama a oftat adânc și a lăsat lingurița pe masă. — Irina, nu trebuie să-ți faci rău singură. Ai suferit destul. Lasă-l pe Vlad, lasă trecutul!

Dar cum să-l las? Cum să uit patru ani în care am crescut împreună, am visat împreună? Cum să nu mă doară când îl văd pe Facebook cu Andreea, râzând la munte, la mare, la petreceri unde eu nu mai am loc? M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, unde aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat dacă vreodată voi mai fi întreagă.

În fiecare seară, după ce mama adormea, mă așezam pe marginea patului și mă rugam. Nu știu dacă rugăciunea era pentru Vlad sau pentru mine. „Doamne, ajută-mă să-l uit… sau măcar să nu mă mai doară.” Uneori plângeam atât de tare încât nu mai puteam rosti niciun cuvânt. Alteori simțeam o liniște ciudată, ca și cum cineva m-ar fi ținut în brațe.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. „Lasă-l, Irina! E un prost dacă te-a pierdut!” Dar nu era prost. Era doar altfel decât mine. El voia aventură, eu voiam stabilitate. El voia libertate, eu voiam rădăcini. Și totuși, când l-am văzut cu Andreea la supermarket, ținându-se de mână și râzând ca doi copii, am simțit că mă prăbușesc.

— Salut, Irina! Ce mai faci? Vlad părea sincer bucuros să mă vadă.

— Bine… Tu?

— Foarte bine! Uite, ea e Andreea.

Andreea mi-a zâmbit larg. — Îmi pare bine!

Am zâmbit și eu, dar zâmbetul meu era o mască. Am plecat repede spre casă și am izbucnit în plâns pe scara blocului. De ce doare atât de tare? De ce nu pot să fiu ca el?

În noaptea aceea am stat mult timp cu ochii în tavan. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Vlad: serile târzii pe malul lacului din parc, vacanța la bunici în Moldova, planurile noastre despre viitor. Și apoi mi-am amintit de certurile noastre, de momentele când mă simțeam invizibilă lângă el.

A doua zi dimineață, mama a intrat în cameră fără să bată la ușă.

— Irina, trebuie să mergem la biserică azi. Ai nevoie de liniște.

Nu voiam să merg. Mi se părea inutil. Dar am mers. În biserica veche din cartier mirosea a tămâie și a ceară topită. Am aprins o lumânare pentru sufletul meu și una pentru Vlad. Preotul vorbea despre iertare și despre cum uneori trebuie să ne iertăm pe noi înșine înainte de a-i ierta pe ceilalți.

După slujbă, m-am simțit puțin mai ușoară. Mama m-a strâns de mână.

— O să treacă, Irina. Dar trebuie să vrei să te vindeci.

Seara am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ești bine. Îmi doresc să fii fericită.” Am vrut să-i răspund că nu sunt bine, că încă îl iubesc, dar am șters mesajul înainte să-l trimit. În loc de asta, am deschis Biblia pe care o țineam pe noptieră și am citit la întâmplare: „Toate își au vremea lor.”

Au trecut săptămâni în care am oscilat între speranță și disperare. Am început să ies mai des cu prietenele mele: Maria și Roxana. Am mers la film, la terasă, la plimbări lungi prin parc. Uneori râdeam cu poftă, alteori mă retrăgeam în mine și simțeam că nimeni nu mă poate înțelege.

Într-o seară ploioasă de mai, Maria mi-a spus:

— Irina, tu nu vezi cât ai crescut? Nu mai ești fata aceea care plângea după Vlad. Ești mult mai puternică acum.

Am zâmbit amar.

— Poate… Dar încă doare.

— O să doară până într-o zi când n-o să mai doară deloc.

Am început să cred că are dreptate. Am continuat să mă rog în fiecare seară, dar rugăciunile mele s-au schimbat. Nu-i mai ceream lui Dumnezeu să-l aducă pe Vlad înapoi. Îl rugam doar să-mi dea pacea sufletului.

Într-o duminică dimineață am primit invitația la nunta lui Vlad. Am privit-o minute întregi fără să știu ce să fac. Mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Fii sinceră cu tine însăți.

Am decis să nu merg. În ziua nunții lor am mers la biserică singură și am aprins o lumânare pentru fericirea lor și pentru vindecarea mea. Am simțit pentru prima dată că pot respira fără durere.

Acum, când privesc în urmă la acele luni grele, știu că fără credință și fără sprijinul mamei n-aș fi reușit să trec peste tot. Încă mai doare uneori, dar nu mai e acea durere care mă sfâșia.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să ne iertăm? Și dacă iertarea vine din credință sau din timp? Poate voi găsi răspunsul într-o zi…