Între Dragoste și Loialitate: Povestea Mea cu Fetița Lui Vlad

— Nu vreau să merg la tine! Vreau la mama!
Vocea Ilincăi răsuna ca un ecou în apartamentul mic din Drumul Taberei. Mă uitam la ea, cu ochii mari și obrajii roșii de plâns, și simțeam cum inima mi se strânge. Vlad încerca să o liniștească, dar fiecare încercare părea să o facă și mai furioasă. Eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile strânse pe lângă corp, neștiind dacă să mă apropii sau să mă retrag.

— Ilinca, te rog, hai să vorbim frumos cu Irina, spuse Vlad, încercând să-și păstreze calmul.
— Nu e mama mea! Nu vreau să stau cu ea!

M-am simțit ca un intrus în propria mea casă. De fiecare dată când Ilinca venea la noi, totul se schimba. Vlad devenea alt om — mai atent, mai grijuliu, dar și mai distant față de mine. Eu mă simțeam ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta, mereu în plus, mereu stingheră.

Când l-am cunoscut pe Vlad la birou, nu mi-am imaginat niciodată că povestea noastră va fi atât de complicată. Era divorțat de doi ani și avea custodie comună asupra Ilincăi. La început, mi-a spus că totul e sub control, că fosta lui soție, Simona, e rezonabilă și că Ilinca s-a obișnuit cu ideea că părinții ei nu mai sunt împreună. Dar realitatea era alta.

Prima dată când am întâlnit-o pe Ilinca, avea șase ani și purta o rochiță roz cu buline albe. M-a privit suspicioasă și nu a spus nimic toată seara. Am încercat să-i vorbesc despre desene animate, despre pisici, despre orice credeam că ar putea-o interesa. Vlad mă încuraja din priviri, dar Ilinca rămânea tăcută ca o statuie.

Cu timpul, am început să mă simt geloasă pe relația lor. Vlad îi citea povești înainte de culcare, îi pregătea micul dejun preferat și îi răspundea la orice întrebare cu o răbdare pe care eu nu o văzusem niciodată la el. În serile când Ilinca era la noi, eu eram invizibilă. Odată am încercat să-i spun lui Vlad ce simt:

— Parcă nu mai exist pentru tine când e Ilinca aici…
— Irina, e copilul meu. Nu pot să nu fiu atent la ea. Știi cât de greu îi este după divorț…
— Știu… dar și mie îmi e greu. Simt că nu mă vrei aici când sunteți voi doi împreună.

Vlad a oftat și m-a luat în brațe, dar îmbrățișarea lui era rece. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Lucrurile s-au complicat și mai mult când Simona a început să-mi trimită mesaje pasiv-agresive:

— Sper că nu-i dai dulciuri înainte de culcare. Știi că are probleme cu stomacul!
— Ilinca mi-a spus că ai țipat la ea. Să nu se mai repete!

M-am simțit atacată din toate părțile. Orice făceam era greșit: dacă eram prea distantă, eram acuzată că nu mă implic; dacă încercam să mă apropii de Ilinca, eram acuzată că îi iau locul mamei ei.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am cedat nervos. Ilinca refuza să mănânce cina pe care o pregătisem special pentru ea — paste cu sos de roșii și parmezan, preferatele ei după spusele lui Vlad.

— Nu vreau! Mama face altfel!
— Poate vrei să mă ajuți să punem parmezanul împreună? am încercat eu timid.

Ilinca s-a uitat la mine cu dispreț:

— Nu vreau să fac nimic cu tine!

Am ieșit din bucătărie și am izbucnit în plâns pe hol. Vlad a venit după mine:

— Irina, trebuie să ai răbdare…
— Nu mai pot! Simt că nu sunt bună de nimic aici!
— E copilul meu… Nu pot alege între voi două.

Atunci am realizat cât de singură eram de fapt. Prietenele mele nu înțelegeau prin ce trec — unele erau mame singure care îmi spuneau că trebuie doar să iubesc copilul ca pe al meu; altele nu aveau copii și credeau că exagerez.

Am început să evit weekendurile când Ilinca venea la noi. Îmi găseam scuze să ies cu prietenele sau să merg la mama la Ploiești. Vlad observa distanța dintre noi, dar nu știa cum să o repare.

Într-o zi, după ce Ilinca a plecat acasă la Simona, Vlad m-a privit lung:

— Irina… tu chiar vrei să fii parte din viața noastră? Sau doar te prefaci?

Întrebarea lui m-a durut mai tare decât orice altceva. Am realizat că nu pot trăi la nesfârșit între gelozie și dorința de a aparține. Am început terapia — pentru mine însămi, nu pentru relația noastră. Am vrut să înțeleg de ce mă simt atât de nesigură și de ce nu pot accepta copilul bărbatului pe care îl iubesc.

A durat luni întregi până am reușit să vorbesc deschis cu Ilinca:

— Știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să fiu. Dar mi-ar plăcea să fim prietene… Sau măcar să ne tolerăm una pe alta.

Ilinca m-a privit lung și a dat din umeri:

— Poate… dacă nu mai pui parmezan pe paste.

Am râs amândouă pentru prima dată.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă sunt zile când mă simt exclusă sau când Simona găsește motive să mă critice. Dar am învățat să-mi accept limitele și să nu mai încerc să fiu mama perfectă pentru un copil care nu mă vrea neapărat în viața ei.

Uneori mă întreb: oare dragostea adevărată înseamnă să accepți totul fără rezerve? Sau e ok să recunoști că uneori pur și simplu doare? Voi ce ați face în locul meu?