Între două lumi: Povestea unei soacre rănite

— Maria, nu pot să cred că nu ai timp nici acum! Ai văzut cât de greu îmi este cu fetele?
Vocea Irinei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mă uit la ea, cu ochii umezi, încercând să-mi găsesc cuvintele. Pe Ruby am văzut-o crescând doar din poze trimise pe WhatsApp. Are șase ani și încă merge la grădiniță, pentru că Irina a vrut să o țină acolo cât mai mult, „să fie copil”, cum spune ea. Pe cea mică, Ana, abia o cunosc. Acum Irina se pregătește să se întoarcă la muncă după concediul de creștere copil și, dintr-o dată, prezența mea devine necesară.

— Irina, am încercat mereu să mă apropii de fete. Tu ai fost cea care m-a ținut la distanță.
— Pentru că nu vreau să le înveți prostii! Să nu le dai ciocolată înainte de masă sau să le lași la televizor!
— Dar nici nu mi-ai dat ocazia să fiu cu ele! Am stat mereu pe margine, ca un musafir în propria familie…

Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc primele luni după ce s-a născut Ruby. Mergeam cu plăcinte calde la ei acasă, sperând că voi fi de ajutor. Irina mă primea cu un zâmbet forțat și îmi spunea că „se descurcă”. Odată am încercat să o țin pe Ruby în brațe mai mult timp, dar Irina mi-a smuls-o aproape brutal: „E prea mică pentru atâta agitație.”

Anii au trecut și m-am resemnat. Am început să-mi văd de viața mea: grădinăritul, întâlnirile cu vecinele, serialele turcești. Când le vedeam pe fete la aniversări sau la Crăciun, încercam să le vorbesc, dar păreau stinghere cu mine. Odată, Ruby m-a întrebat: „Buni, tu de ce nu vii niciodată la noi?” Am simțit un nod în gât. Ce puteam să-i spun? Că mama ei nu mă vrea acolo?

Acum însă totul s-a schimbat. Irina trebuie să se întoarcă la serviciu și nu are cu cine lăsa fetele. Grădinița Anei începe abia peste două luni și bona pe care o găsise a renunțat în ultimul moment. Eu sunt singura soluție.

— Maria, te rog! Nu mai am pe nimeni! Mama mea e bolnavă, tu ești singura care poate sta cu ele!
— Și dacă nu mă descurc? Dacă nu fac lucrurile așa cum vrei tu?
— Nu ai de ales! Ești bunica lor!

Mă simt prinsă într-o capcană. Pe de o parte, îmi doresc să fiu aproape de nepoate. Pe de altă parte, știu că orice greșeală va fi taxată aspru de Irina. Mă tem că voi face ceva „greșit” și voi fi din nou exclusă.

În prima zi când rămân singură cu fetele, Ruby mă privește curioasă:

— Buni, tu știi să faci clătite?
— Sigur că știu! Vrei să te învăț?

Ana se agață timid de piciorul meu. Îi zâmbesc și o iau în brațe. Simt cum inima mi se umple de o bucurie uitată.

Facem clătite împreună, râdem când Ruby varsă făină pe jos și Ana gustă din aluatul crud. Pentru prima dată simt că aparțin acestui mic univers. Dar liniștea nu durează mult.

Irina vine acasă mai devreme și găsește bucătăria vraiște.

— Ce s-a întâmplat aici? Maria, ți-am spus să nu le dai zahăr înainte de masă!
— Am vrut doar să ne jucăm puțin…
— Nu pot avea încredere în tine nici măcar o zi!

Mă simt micșorată, ca un copil certat pe nedrept. Fetele se uită speriate la mama lor. Ruby încearcă să mă apere:

— Mami, buni a fost drăguță cu noi! Am făcut clătite!

Irina oftează și pleacă trântind ușa. În acea seară plâng în tăcere în camera mea. Soțul meu, Gheorghe, încearcă să mă liniștească:

— Las-o, Marie… E tânără și stresată. O să-și dea seama într-o zi cât ai făcut pentru ele.

Dar eu simt că rana e prea adâncă. M-am străduit toată viața să fiu o mamă bună pentru Vlad, băiatul meu, iar acum simt că pierd legătura cu el din cauza Irinei.

Într-o zi îl sun pe Vlad:

— Mamă, ce s-a întâmplat? Irina e supărată rău…
— Vlad, eu încerc să ajut cum pot… Dar parcă orice fac e greșit!
— Știu… Îmi pare rău… Dar e greu și pentru ea…

Mă simt singură ca niciodată. Îmi dau seama că nu e vorba doar despre clătite sau reguli stricte. E vorba despre control, despre frica Irinei că va pierde ceva din autoritatea ei de mamă. Dar oare nu putem împărți dragostea pentru fete fără atâta suspiciune?

Timpul trece și încerc să găsesc un echilibru: respect regulile Irinei cât pot, dar le ofer fetelor dragostea mea simplă și sinceră. Încep să vin mai des la ei acasă, chiar dacă atmosfera e tensionată.

Într-o seară, Ruby vine la mine și-mi șoptește:

— Buni, te iubesc! Să nu pleci niciodată!

Simt cum mi se rupe sufletul de emoție. Poate că nu voi fi niciodată bunica perfectă pentru Irina, dar pentru fete sunt totul.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? De ce e atât de greu să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem? Poate dragostea adevărată înseamnă tocmai să găsim loc pentru toți — chiar și atunci când doare.