Între două lumi: Povestea unei nurori prinse între iubire și prejudecăți

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa de la bucătărie se trânti în urma mea. Soțul meu, Vlad, rămase nemișcat, cu ochii mari, neștiind dacă să mă urmeze sau să rămână lângă mama lui, Elena, care tocmai îmi spusese că „o femeie adevărată nu-și lasă niciodată bărbatul să plece flămând la muncă”.

Era a treia oară în acea săptămână când soacra mea găsea ceva de criticat la mine. De când ne mutasem în apartamentul micuț din Drumul Taberei, la doar două blocuri distanță de ea, simțeam că nu mai am aer. Elena venea aproape zilnic „să ne ajute”, dar ajutorul ei se transforma mereu într-un șir nesfârșit de reproșuri: ba nu găteam destul de gustos, ba nu spălam rufele cum trebuie, ba nu știam să cresc un copil. Fetița noastră, Ilinca, avea doar opt luni și fiecare zâmbet al ei era o rază de soare printre norii grei ai tensiunii din casă.

În acea seară, după ce Vlad a încercat să medieze discuția („Mamă, te rog, Ana face tot ce poate…”), Elena s-a ridicat brusc de pe scaun și a spus cu voce tare:

— Eu am crescut doi copii singură! Nu mi-am permis niciodată să mă plâng! Poate ar trebui să înveți și tu ce înseamnă sacrificiul!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. M-am retras în dormitor, cu Ilinca în brațe, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad a venit după mine târziu, cu privirea pierdută.

— Ana, știu că nu e ușor… Dar e mama. Nu pot să-i vorbesc urât. Știi cum e ea…

— Știu cum e ea! Dar tu știi cum sunt eu? Tu știi cât mă doare fiecare cuvânt pe care îl spune? Am lăsat totul pentru tine: orașul meu natal, prietenii mei, jobul meu! Și acum trebuie să suport umilința asta zi de zi?

Vlad a tăcut. Știam că îl doare să mă vadă așa, dar între mine și mama lui era prins ca într-o menghină. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea din Bacău, la cât de greu i-a fost când tata a plecat și la cât de mult s-a luptat să mă crească fără să mă facă niciodată să mă simt povară. M-am întrebat dacă eu voi reuși să fiu o mamă mai bună pentru Ilinca.

A doua zi dimineață, Elena a venit iar. A intrat fără să bată la ușă, ca de obicei.

— Am adus niște ciorbă pentru Vlad. Săracul, sigur n-a mâncat nimic bun aseară…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am luat o gură de aer și am decis că nu mai pot continua așa.

— Elena, te rog să nu mai vii fără să anunți. Și te rog să nu mai faci comentarii despre cum îmi cresc copilul sau despre cum gătesc. Fac tot ce pot.

Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum adică? Eu doar încerc să vă ajut! Dacă nu vă convine, pot să nu mai vin deloc!

— Poate ar fi mai bine așa pentru o vreme…

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Vlad a venit acasă la prânz și m-a găsit plângând pe canapea.

— Ce-ai făcut? Acum e supărată rău… Mi-a zis că nu vrea să mă mai vadă!

— Vlad, eu nu mai pot! Nu vreau ca Ilinca să crească într-o casă plină de reproșuri și tensiuni! Ori punem limite, ori… ori nu știu ce se va întâmpla cu noi.

A urmat o perioadă grea. Elena nu ne-a mai căutat aproape o lună. Vlad era tot mai tăcut, iar eu mă simțeam vinovată pentru răceala dintre el și mama lui. Dar în același timp simțeam o liniște nouă în casă. Începusem să gătesc cu drag pentru noi trei, Ilinca râdea mai mult, iar eu reușeam să dorm nopțile fără noduri în gât.

Într-o duminică dimineață, Elena a apărut la ușă cu un buchet de flori și ochii roșii de plâns.

— Ana… am greșit. Mi-e greu fără voi. Poate… poate putem încerca din nou. Dar promit că nu mă mai bag dacă nu-mi cereți ajutorul.

Am simțit cum mi se rupe inima de milă pentru ea. Am îmbrățișat-o și am plâns amândouă.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Nu e totul perfect — uneori Elena uită și mai scapă câte o remarcă usturătoare — dar acum știe când trebuie să se oprească. Vlad a început să fie mai prezent și să mă susțină când e nevoie.

M-am întrebat adesea: oare câte femei ca mine trăiesc zilnic acest conflict între dorința de armonie și nevoia de respect? Oare cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?