Între două lumi: Povestea unei nurori captive

— Irina, nu vezi că ai pus prea multă sare în ciorbă?
Vocea doamnei Maria răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Vlad, soțul meu, se preface că citește știrile pe telefon, evitând privirea mamei lui. E a treia oară săptămâna asta când vine neanunțată. Și e abia miercuri.

M-am căsătorit cu Vlad acum doi ani, după o relație de liceu care părea desprinsă din filmele romantice. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic, dar plin de vise. Totul era perfect până când doamna Maria a început să vină „să ne ajute”. La început am apreciat gestul — cine nu vrea o mână de ajutor la început de drum? Dar ajutorul s-a transformat rapid în control.

— Vlad, tu nu vezi că Irina nu știe să gătească? Lasă-mă pe mine să fac mâncare, că altfel mori de foame!
Vlad oftează și se ridică de la masă. — Mamă, Irina se descurcă foarte bine. Las-o, te rog.

Dar doamna Maria nu se lasă. Îmi inspectează fiecare mișcare: cum spăl vasele, cum aranjez hainele pe sârmă, cum îmi cresc plantele pe balcon. Într-o zi, am găsit-o cotrobăind prin dulapurile mele, „să vadă dacă am destule prosoape curate”.

La început am încercat să glumesc pe seama asta cu prietenele mele. „E doar o fază, o să treacă”, le spuneam. Dar faza nu a trecut. A devenit rutina noastră zilnică. Dimineața, la cafea, mă întrebam dacă astăzi va veni sau nu. De cele mai multe ori, răspunsul era „da”.

Într-o seară, după ce a plecat, am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Simt că nu mai e casa mea! Nu mai avem intimitate deloc!
El m-a privit lung, cu ochii aceia triști pe care îi avea doar când era copil și făcea vreo prostie.
— Știu… dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot să-i spun să nu mai vină.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la baie și am plâns în liniște, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate nu sunt destul de bună pentru familia lor? Poate ar trebui să mă străduiesc mai mult?

A doua zi dimineață, doamna Maria era deja la ușă cu o pungă de legume proaspete.
— Am adus morcovi pentru supa aia pe care ai zis că vrei s-o faci. Dar lasă, o fac eu!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i spun politicos că mă descurc, dar m-a ignorat complet.

Seara, la cină, atmosfera era tensionată. Vlad încerca să schimbe subiectul:
— Mamă, ai văzut ce frumos au renovat parcul?
— Da, dar nu-mi place deloc cum arată acum. Pe vremea mea…
Și iar a început să povestească despre cât de bine era înainte și cât de prost facem noi totul acum.

Într-o duminică, am decis să plecăm la munte doar noi doi. I-am spus lui Vlad că avem nevoie de timp pentru noi. El a fost de acord, dar când i-a spus mamei lui planul nostru, ea a venit plângând la ușă:
— Cum adică plecați fără mine? Eu ce fac singură?
M-am simțit vinovată și egoistă. Am renunțat la excursie.

Zilele au început să semene între ele: muncă, acasă, vizita doamnei Maria, discuții în șoaptă cu Vlad despre cum să-i spunem că avem nevoie de spațiu. El mereu ezita:
— Nu vreau să o rănesc…
Dar eu mă simțeam tot mai invizibilă în propria mea casă.

Într-o seară am avut curajul să-i spun direct:
— Doamnă Maria, vă rog frumos… avem nevoie și noi de timp doar pentru noi doi.
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Asta e recunoștința ta? Eu vreau doar să vă ajut!
A plecat trântind ușa și nu ne-a mai vorbit două zile. Vlad era devastat.

— Irina, poate ai fost prea dură…
— Poate… dar cât să mai suport?

Au urmat luni de tăcere apăsătoare și vizite rare. Vlad era prins între două lumi: cea a mamei lui și cea a noastră. Eu mă simțeam vinovată pentru suferința lui și pentru distanța care se instalase între noi.

Într-o zi, am găsit curajul să merg la consiliere de cuplu. Vlad a venit cu mine după multe insistențe. Am vorbit despre limite, despre nevoia de intimitate și despre cât de greu e să fii prins între două iubiri: cea pentru partener și cea pentru părinți.

Încet-încet am reușit să stabilim niște reguli: vizite anunțate din timp, timp doar pentru noi doi în weekenduri, discuții deschise despre ce ne deranjează. Nu a fost ușor — doamna Maria încă mai are momente când încearcă să preia controlul — dar am învățat să spun „nu” fără vinovăție.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat sau dacă voi rămâne mereu „fata care i-a furat băiatul”. Dar știu sigur că merit să am propria mea viață și propria mea familie.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” fără teamă că vom fi judecate sau respinse?