Între două lumi: Povestea unei iubiri interzise de propriii mei copii

— Nu pot, mamă! Nu pot să-l văd pe omul ăsta în casa noastră! — vocea lui Vlad, fiul meu cel mare, răsuna în toată sufrageria, iar ochii lui negri mă priveau cu o ură pe care nu i-o știam. Avea doar șaisprezece ani, dar în acea clipă părea mai matur decât mine.

Stăteam în picioare, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun curajul. Lângă mine, Maria, fata mea de doisprezece ani, plângea încet, cu obrajii roșii și ochii umflați. Pe canapea, Mihai, bărbatul pe care îl iubeam de doi ani, încerca să-și ascundă tremurul din mâini. Era o seară de aprilie, ploua mărunt afară, iar în casă era mai frig ca niciodată.

— Vlad, nu e corect… — am început eu, dar el m-a întrerupt brusc:

— Nu e corect pentru noi! Tu nu vezi că ne distrugi familia? Tata abia a plecat și tu vrei să-l aduci pe altul aici!

M-am prăbușit pe scaun. M-am simțit vinovată, rușinată, furioasă. Îmi doream să urlu că și eu am dreptul la fericire, că nu pot trăi doar pentru ei. Dar cum să le spun asta copiilor mei? Cum să le explic că Mihai nu e un înlocuitor pentru tatăl lor, ci omul care m-a ajutat să mă ridic după ce soțul meu m-a părăsit pentru o femeie mai tânără?

Mihai a încercat să vorbească:

— Vlad, Maria… eu nu vreau să vă iau locul tatălui vostru. Vreau doar să fiu aici pentru mama voastră. S-o fac fericită.

Maria a izbucnit în plâns:

— Nu vreau alt tată! Nu vreau să ne schimbi viața!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să fug din casă, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar eram mama lor. Eram responsabilă pentru tot ce simțeau.

Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului. Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de certuri, uși trântite, tăceri apăsătoare. Vlad a început să lipsească de acasă, să doarmă la prieteni. Maria s-a închis în camera ei și nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Mihai venea tot mai rar. Îl vedeam cum se stinge puțin câte puțin, cum speranța din ochii lui se transformă în resemnare.

Mama mea mă suna zilnic:

— Irina, copiii sunt pe primul loc. Lasă-l pe Mihai! O să-ți treacă. Gândește-te la viitorul lor!

Dar eu nu voiam să renunț. Pentru prima dată după ani de singurătate și umilințe, simțeam că trăiesc din nou. Mihai era blând, răbdător, mă făcea să râd, mă ținea în brațe când plângeam noaptea de dorul unei vieți normale.

Într-o seară am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, te rog… hai să discutăm ca doi adulți. Eu îl iubesc pe Mihai. Nu vreau să te rănesc, dar nici nu pot trăi toată viața singură.

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Dacă îl aduci aici, eu plec de acasă. Nu mai am ce căuta în familia asta.

Am simțit că mă sufoc. Cum puteam alege? Cum puteam sacrifica fericirea unuia pentru celălalt?

Într-o duminică dimineață, Mihai mi-a spus cu voce stinsă:

— Irina… nu mai pot. Îi iubesc ca pe copiii mei, dar nu mă vor niciodată aici. Nu vreau să te pun să alegi între mine și ei.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei goale, cu ecoul pașilor lui răsunând în capul meu.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a mai liniștit, Maria a început să-mi vorbească din nou. Dar între noi a rămas mereu o tăcere apăsătoare când venea vorba despre Mihai. Uneori îi văd privirea tristă când mă uit pe furiș la pozele cu el ascunse într-un sertar.

M-am întrebat de mii de ori dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul meu a fost alegerea corectă sau doar o dovadă de lașitate. Poate că am fost prea slabă ca mamă sau prea egoistă ca femeie.

Într-o seară târzie, stând singură la masa din bucătărie, m-am întrebat cu voce tare: „Oare copiii noștri ne datorează fericirea noastră? Sau noi le datorăm lor sacrificiul vieții noastre?”

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există o cale prin care toată lumea poate fi fericită?