Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de familie

— Iar a venit Mara? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce Vlad deschidea ușa apartamentului. Era deja a treia oară săptămâna asta când fiica lui adolescentă apărea pe neașteptate, deși stabilisem împreună că vizitele ei vor fi doar în weekenduri.

Vlad a oftat, evitându-mi privirea. — E copilul meu, Raluca. Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină?

M-am retras în bucătărie, cu mâinile tremurând ușor. Nu voiam să fiu „cea rea”, dar simțeam cum spațiul meu, viața mea, erau invadate fără drept de apel. Îmi amintesc perfect prima dată când am întâlnit-o pe Mara: o fată cu ochi mari, verzi, și o privire sfidătoare. Nu m-a plăcut niciodată și nici nu s-a străduit să ascundă asta.

— Bună, Raluca, a spus ea sec, aruncându-și rucsacul pe canapea și trântindu-se lângă el. Avea doar 15 ani, dar atitudinea ei era de adult obosit de lume.

Am încercat să-i zâmbesc. — Bună, Mara. Cum a fost la școală?

— Nu-ți pasă, a răspuns fără să mă privească.

Am simțit un nod în gât. De fiecare dată când venea, casa se umplea de tensiune. Vlad încerca să medieze între noi, dar mereu părea că îi ia apărarea ei. Într-o seară, după ce Mara a plecat trântind ușa, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Am nevoie de spațiu! Am nevoie să știu că și eu contez aici!

El s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut. — E copilul meu! Ce vrei să fac?

— Să respecți ce am stabilit! Să nu mă simt ca o musafiră în propria casă!

A urmat o tăcere grea. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la apartamentul meu mic din Drumul Taberei ca să ne mutăm împreună într-un spațiu mai mare, cum am acceptat că Vlad are un trecut și responsabilități. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru sentimentul acesta de exil în propria viață.

A doua zi dimineață, la cafea, Vlad a încercat să fie blând:

— Raluca, știu că nu e ușor. Dar Mara trece printr-o perioadă grea. Mama ei s-a recăsătorit și nu se simte dorită acolo.

— Și eu? Eu unde mă simt dorită? am întrebat cu voce joasă.

Nu a avut răspuns.

În zilele următoare, Mara a început să vină tot mai des. Îmi lăsa hainele ei peste tot, îmi folosea produsele de îngrijire fără să ceară voie și făcea glume răutăcioase despre mine la masă. Odată chiar i-a spus lui Vlad:

— Tu chiar o iubești pe femeia asta?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să evit casa, să stau peste program la muncă sau să ies cu prietenele doar ca să nu o întâlnesc. Vlad observa schimbarea mea, dar părea neputincios.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mara care refuzase să-și strângă lucrurile din sufragerie, am cedat:

— Nu pot trăi așa! Dacă nu pui limite clare, eu plec!

Vlad m-a privit șocat. — Vrei să aleg între tine și fiica mea?

— Nu! Vreau doar să mă simt respectată! Vreau să avem reguli clare!

A doua zi am primit un mesaj de la mama Marei: „Îmi pare rău pentru ce se întâmplă. Știu că nu e ușor.” Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege.

Am decis să vorbesc deschis cu Mara. Am invitat-o la o plimbare în parc.

— Mara, știu că nu mă placi. Dar nici eu nu vreau să-ți iau locul lângă tatăl tău. Putem găsi o cale să conviețuim fără războaie?

M-a privit lung, apoi a spus încet:

— Mi-e frică că dacă te place pe tine mai mult, eu nu mai contez…

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre mine sau despre reguli. Era vorba despre frica ei de abandon.

Am început să lucrăm împreună la reguli simple: zile clare pentru vizite, spații personale respectate și timp petrecut împreună toți trei. Nu a fost ușor și nici perfect, dar încet-încet tensiunea s-a mai domolit.

Totuși, uneori mă întreb: cât trebuie să sacrifici din tine pentru a păstra o relație? Unde se termină iubirea și începe pierderea de sine? Poate cineva să fie fericit într-o familie care nu-l acceptă pe deplin?