Între două lumi: Povestea unei iubiri condamnate de familie

— Nu vreau să-l văd în casa mea, Ana! Ți-am spus de atâtea ori! Vocea mamei răsuna ca un ecou dureros în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. Tata stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca pe o străină. Aveam 28 de ani și, pentru prima dată în viață, simțeam că nu mai am niciun loc aici.

— Mamă, te rog… E soțul meu. Nu poți măcar să încerci? Să-l cunoști cu adevărat? Am spus-o cu voce joasă, aproape rugătoare, dar știam deja răspunsul.

— Nu am ce să cunosc. E altfel decât noi. Nu e de-ai noștri. Și niciodată n-o să fie! a izbucnit tata, lovind cu pumnul în masă.

M-am ridicat brusc, cu lacrimi în ochi. M-am uitat la ei — părinții mei, care m-au crescut cu atâta grijă, dar care acum nu puteau vedea dincolo de prejudecățile lor. Soțul meu, Vlad, nu era nici bogat, nici dintr-o familie „bună”, cum ar fi vrut ei. Era doar un băiat simplu dintr-un sat de lângă Bacău, muncitor și blând, care mă iubea sincer. Dar pentru mama și tata, asta nu conta.

Îmi amintesc prima dată când l-am adus acasă. Mama a făcut sarmale și a pus fața de masă cea bună, dar privirile lor reci au tăiat orice încercare de conversație. Vlad încerca să fie politicos, să le povestească despre copilăria lui, despre cum a muncit la câmp ca să-și plătească facultatea. Dar tata a întrebat doar: „Și părinții tăi ce fac? Sunt oameni serioși?”

După nuntă, lucrurile s-au înrăutățit. Mama nu a venit la cununia civilă, invocând o răceală bruscă. Tata a stat într-un colț la biserică și nu a schimbat o vorbă cu Vlad. Când am plecat împreună spre noul nostru apartament din București, am simțit că las în urmă nu doar casa copilăriei mele, ci și o parte din suflet.

Primele luni au fost grele. Vlad încerca să mă facă să râd, să-mi aline dorul de acasă. Dar fiecare telefon de la mama era o nouă rană: „Nu vii singură la Paște? N-are rost să-l aduci pe el.” Sau: „Sper că nu te-a pus să muncești prea mult prin casă.”

Într-o seară, după ce am închis telefonul plângând, Vlad m-a luat în brațe:

— Ana, dacă vrei… putem să nu mai mergem la ei. Nu vreau să te văd așa.

— Nu pot… Sunt părinții mei. Cum să-i las?

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

M-am simțit prinsă între două lumi. Îmi iubeam părinții, dar îl iubeam și pe Vlad. De ce trebuia să aleg? De ce nu puteau vedea cât de fericită sunt?

Am încercat totul: am invitat părinții la noi de Crăciun — au refuzat politicos; am mers la ei cu Vlad — tata a plecat la pescuit toată ziua; am rugat-o pe mama să-l lase pe Vlad să o ajute la gătit — l-a trimis afară din bucătărie.

Într-o zi, când am anunțat că sunt însărcinată, am sperat că totul se va schimba. Când le-am spus părinților vestea cea mare, mama a început să plângă:

— Și-acum ce faci? O să crești copilul ăsta între două lumi? Crezi că o să fie fericit?

— Mamă! E nepotul tău! Cum poți să vorbești așa?

— Nu e ca noi… N-o să fie niciodată.

Am plecat acasă devastată. Vlad m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei noastre mici.

— Ana… nu mai plânge. O să fim bine noi trei. Promit.

Dar promisiunile nu pot umple golul lăsat de o familie care te respinge. Când s-a născut Maria, fetița noastră, mama a venit la spital doar o dată și a stat cinci minute. Tata nici atât.

Anii au trecut și Maria a crescut fără bunici din partea mea. Odată m-a întrebat:

— Mami, de ce nu vine bunica la ziua mea?

Ce puteam să-i spun? Că dragostea uneori nu e suficientă ca să vindece răni vechi? Că oamenii mari pot fi orbi la fericirea copiilor lor?

Într-o vară, am încercat din nou. Am mers cu Maria la părinți acasă. Mama a deschis ușa și s-a uitat lung la fetiță.

— Ce ochi are… parcă-s ai tatei tău.

Maria s-a apropiat timid:

— Bunico, vrei să jucăm șotron?

Mama a zâmbit pentru prima dată după mulți ani și au ieșit împreună în curte. Am simțit o speranță firavă că poate timpul va vindeca ceva din tot ce s-a rupt între noi.

Dar tata a rămas închis în camera lui toată după-amiaza. Când am plecat, mi-a spus doar atât:

— Să ai grijă de tine.

Acum, după opt ani de căsnicie și atâtea încercări eșuate de împăcare, mă întreb dacă am făcut bine alegând dragostea în locul liniștii familiale. Vlad e tot aici lângă mine — obosit uneori de luptă, dar încă iubitor. Maria crește frumos, dar încă întreabă de ce familia noastră nu e ca-n povești.

M-am întrebat de atâtea ori: oare cât trebuie să suferim pentru alegerile noastre? Poate dragostea chiar vindecă totul sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați fi făcut în locul meu?