Între două lumi: Povestea unei fiice prinse între iubire și loialitate

— Nu vreau să-l mai văd în casa asta! Ai înțeles? vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau plini de lacrimi și furie. Eu stăteam în prag, cu palmele strânse în pumni, încercând să-mi țin respirația ca să nu izbucnesc.

— Mamă, te rog… Nu e vina lui Vlad că tu nu poți trece peste trecutul tău! am spus cu voce joasă, dar hotărâtă.

— Nu e vorba despre trecutul meu! E vorba că nu e potrivit pentru tine! Nu vezi cum te schimbă? De când ești cu el, nu mai ești fata mea! a izbucnit ea, trântind lingura pe masă.

Am simțit cum mă sufoc. M-am întors brusc și am ieșit pe hol, trântind ușa după mine. Am crescut doar cu mama după ce tata ne-a părăsit. Aveam paisprezece ani când a plecat, iar lumea mea s-a prăbușit. Pentru o vreme, am fost nevoite să locuim toți sub același acoperiș — eu, mama, tata și noua lui iubită, Lidia. Îmi amintesc cum mama plângea noaptea, crezând că nu o aud. Îmi amintesc cum încercam să nu mă uit la Lidia la masă, cum încercam să nu-l urăsc pe tata. Dar cel mai tare mă durea neputința mamei mele.

Când, într-o zi, mama a găsit curajul să-i dea afară din apartament, am simțit că respir pentru prima dată după doi ani. Dar liniștea nu a durat mult. Mama s-a schimbat. A devenit mai aspră, mai protectoare. M-a ținut aproape de ea ca pe o ancoră în furtună. Am învățat să fiu responsabilă prea devreme: făceam cumpărături, găteam, aveam grijă de ea când era bolnavă. Și am jurat că nu o voi abandona niciodată.

Anii au trecut. Am intrat la facultate la București și am început să lucrez part-time ca să ne putem descurca. Mama era mândră de mine, dar și speriată că mă voi îndepărta. Când l-am cunoscut pe Vlad la bibliotecă, viața mea s-a luminat din nou. Era calm, blând și avea răbdare cu toate nesiguranțele mele. Pentru prima dată simțeam că pot fi eu însămi fără să port povara trecutului.

— O să-i placi mamei mele, i-am spus într-o seară lui Vlad, când încă nu știa cât de complicată e relația noastră.

— Nu trebuie să mă placă pe mine, trebuie doar să te vadă fericită, mi-a răspuns el zâmbind.

Dar nu a fost așa. De la prima întâlnire, mama l-a privit cu suspiciune. Îl întreba mereu despre familia lui — dacă părinții lui sunt împreună, dacă are frați, dacă are „intenții serioase”. Vlad răspundea politicos, dar eu simțeam cum se adună norii între noi.

Într-o seară de toamnă, Vlad m-a cerut în căsătorie pe malul Dâmboviței. Am spus „da” printre lacrimi de fericire. Când i-am spus mamei, a tăcut câteva secunde lungi și apoi a început să plângă.

— Nu pot să cred că mă lași singură după tot ce am făcut pentru tine! Asta e răsplata ta?

— Mamă, nu te las singură! Dar am dreptul la viața mea! am încercat să-i explic.

— Dacă te măriți cu el, să nu mai calci în casa asta! mi-a spus rece.

Am simțit cum totul se prăbușește din nou peste mine. Am stat nopți întregi plângând în camera mea mică de chirie studențească. Vlad încerca să mă liniștească:

— Nu poți trăi viața mamei tale în locul ei. Ai dreptul la fericire.

Dar cum să aleg între mama care m-a crescut singură și bărbatul pe care îl iubesc? Cum să-mi las mama singură când știu cât de mult a suferit?

Într-o zi, am primit un telefon de la vecina noastră din cartierul copilăriei:

— Maria dragă, mama ta a leșinat pe scara blocului. E la spital.

Am alergat disperată la spital. Mama era întinsă pe patul alb, palidă și obosită. M-a privit cu ochii ei mari și triști:

— Nu vreau să te pierd… Ești tot ce am.

Atunci am simțit că mă sfâșii pe dinăuntru. Am stat lângă ea zile întregi, uitând de Vlad, uitând de mine însămi. Dar el nu a renunțat:

— Maria, hai acasă… Acasă la noi. Putem avea grijă de mama ta împreună.

Am încercat să-i propun mamei:

— Mamă, vino să stai cu noi o vreme… Poate te obișnuiești cu Vlad.

A refuzat categoric:

— Nu vreau mila nimănui! Dacă pleci cu el, rămân singură!

M-am simțit prinsă ca într-o capcană fără ieșire. Sufletul meu era rupt în două: loialitatea față de mama care mi-a sacrificat viața pentru mine și dorința de a-mi construi propriul drum alături de omul pe care îl iubesc.

Într-o noapte târzie, după ce mama adormise greu din cauza pastilelor pentru inimă, am ieșit pe balconul spitalului și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare câte fiice din România trăiesc aceeași dramă? Câte mame își țin copiii aproape din frică și câte fete renunță la fericirea lor din loialitate?

Astăzi încă nu știu ce voi face. Încerc să găsesc o cale de mijloc între două lumi care par imposibil de împăcat.

Oare există vreodată un răspuns corect când inima ta e trasă în două direcții? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?