Între două lumi: Povestea unei familii destrămate și a unei mame care nu poate ierta

— Nu pot să cred că ai adus-o iar pe Irina la noi în casă! vocea doamnei Viorica răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile îi tremură pe ceșcuța de cafea, iar ochii îi ard de furie. Radu, soțul meu, tace. Eu stau în prag, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Mă simt ca un intrus în propria viață.

— Mamă, te rog… Irina e soția mea acum. Nu mai e nimic între mine și Ana, spune Radu încet, dar vocea lui nu are fermitatea pe care mi-aș dori-o.

— Nu e nimic? Dar Vlad? Nepotul meu? Cum poți să-ți lași copilul fără familie? Cum poți să-ți rupi sufletul așa? De ce nu te gândești la el?

Mă uit la Radu, sperând să găsesc în el un aliat. Dar privirea lui fuge spre podea. Știu că îl doare. Știu că încă se simte vinovat pentru divorțul de Ana și pentru faptul că Vlad, băiatul lui de opt ani, locuiește cu mama lui și vine la noi doar în weekenduri. Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Am crescut într-o familie simplă din Pitești, unde certurile se rezolvau cu o vorbă bună și o strângere în brațe. Când l-am cunoscut pe Radu, mi s-a părut că am găsit omul cu care pot construi ceva frumos. Nu m-am gândit niciodată că trecutul lui va fi ca o umbră care ne va urmări la fiecare pas.

Prima dată când am întâlnit-o pe Ana a fost la serbarea lui Vlad. Era frumoasă, sigură pe ea, cu un zâmbet larg și o privire rece către mine. Doamna Viorica stătea lângă ea, ținând-o de mână ca pe o fiică pierdută. M-am simțit mică și stingheră, ca o musafiră nepoftită la propria masă.

— Să știi că nu ai ce căuta aici, mi-a șoptit doamna Viorica când am trecut pe lângă ea la bufetul cu prăjituri. Vlad are nevoie de părinții lui adevărați, nu de o străină care vrea să-i ia locul mamei.

Am înghițit în sec și am zâmbit forțat. Nu voiam să-i iau locul Anei. Nu voiam decât să fiu acceptată, să pot construi o relație cu Vlad și să am o familie a mea. Dar fiecare gest al meu era interpretat greșit: dacă îi cumpăram lui Vlad o jucărie, eram acuzată că vreau să-l cumpăr; dacă îl certam pentru ceva, eram acuzată că nu-l iubesc ca pe copilul meu.

Radu încerca să fie mediator între mine și mama lui, dar de cele mai multe ori ceda presiunii. Seara, după ce plecam de la doamna Viorica, îl găseam tăcut pe canapea, cu ochii pierduți în televizor.

— Poate are dreptate mama… Poate am greșit când am divorțat de Ana. Vlad era mic… Poate trebuia să mai încercăm.

Mă durea fiecare cuvânt. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam trăi mereu cu sentimentul că sunt a doua alegere. Că sunt mereu comparată cu Ana, mereu judecată pentru ceva ce nu am făcut.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit la noi trist. Nu voia să vorbească cu nimeni. S-a închis în camera lui și a refuzat să iasă la masă.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat încet, bătând la ușa lui.

— Nimic… Vreau la mama! a strigat el printre suspine.

M-am simțit neputincioasă. Oricât aș fi încercat să mă apropii de el, mereu exista un zid între noi. Un zid construit din resentimentele doamnei Viorica și din dorința Anei de a-l păstra doar pentru ea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre vizitele la mama lui, am izbucnit:

— De ce nu poți să mă aperi? De ce trebuie să mă simt mereu ca o intrusă? Eu nu sunt Ana! Nu vreau să fiu Ana! Vreau doar să fiu eu!

Radu a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Știu… Dar e greu. Mama nu va accepta niciodată că am ales altceva. Pentru ea, familia perfectă e cea pe care am distrus-o eu.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem alegând această viață. Dacă nu cumva dragostea mea pentru Radu era prea mică pentru a lupta cu fantomele trecutului lui.

La următoarea aniversare a lui Vlad, doamna Viorica a venit cu Ana și au stat împreună tot timpul. Eu am rămas într-un colț al camerei, privind cum lumea lor funcționează perfect fără mine. La finalul petrecerii, când am rămas singură cu doamna Viorica, mi-a spus:

— Să știi că niciodată nu vei fi parte din familia asta. Pentru mine, nora mea e Ana. Tu ești doar o greșeală temporară.

Am plecat acasă plângând. În acea noapte am decis că trebuie să vorbesc deschis cu Radu.

— Ori suntem o familie și mă aperi în fața tuturor, ori fiecare merge pe drumul lui! i-am spus printre lacrimi.

Radu m-a privit lung și a venit lângă mine.

— Te iubesc, Irina… Dar nu pot să-mi pierd mama și copilul.

Atunci am înțeles că uneori dragostea nu e suficientă pentru a vindeca rănile trecutului. Câteodată trebuie să alegi între tine și ceilalți. Am început să merg la terapie singură și apoi împreună cu Radu. Am încercat să construim ceva nou, dar mereu apărea umbra trecutului între noi.

Astăzi încă suntem împreună, dar relația noastră e plină de compromisuri dureroase. Vlad crește și începe să-și pună întrebări despre familia lui ciudată. Doamna Viorica încă speră la împăcare între Radu și Ana.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să lupți pentru iubire? Și când știi că e timpul să renunți? Poate voi aveți răspunsurile pe care eu încă le caut.