Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea cu ochii în pământ, pe marginea canapelei. Telefonul îmi ardea în palmă, iar mesajul soacrei, pe care îl citisem pe ascuns, îmi răsuna în minte ca un ecou otrăvit: „Sper că nu te-ai răzgândit. Știi bine că fata asta nu e pentru tine. Poate găsești pe cineva mai potrivit, cineva care să nu-ți stea în cale.”

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt dorită în familia lui Rareș. De când ne-am căsătorit, la 23 de ani, încă studentă la Litere, am simțit mereu privirea rece a soacrei mele, doamna Lidia. Pentru ea, nu eram niciodată suficient de bună: nici destul de gospodină, nici destul de „de familie”, nici măcar destul de credincioasă. Dar Rareș… Rareș era tot ce-mi dorisem: blând, inteligent, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate necazurile.

Am crescut într-o familie modestă din Ploiești. Tata a murit devreme, iar mama s-a chinuit să mă țină la școală. Când bunica mi-a lăsat apartamentul din București, am simțit că viața mea începe cu adevărat. Acolo l-am cunoscut pe Rareș, colegul meu de grupă. Ne-am îndrăgostit repede și ne-am mutat împreună înainte să terminăm facultatea. Nu aveam bani mulți, dar aveam vise și credeam că dragostea ne va ține uniți.

Primele luni au fost magice. Învățam împreună pentru examene, găteam paste la miezul nopții și visam la o viață simplă, dar fericită. Apoi au început vizitele soacrei. La început, păreau inofensive: „Am adus niște zacuscă”, „Poate vă ajut cu ceva prin casă”. Dar curând au devenit inspecții: „De ce nu ai șters praful?”, „Rareș, tu chiar mănânci așa ceva?”

Încercam să-i fac pe plac. Am gătit după rețetele ei, am mers la biserică duminica, am acceptat să petrecem sărbătorile la ei la țară, în Buzău. Dar nimic nu era suficient. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Rareș despre cine spală vasele, l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Mamă, te rog… Nu mai spune asta despre ea. E soția mea.

— Soția ta? O fată care nu știe să țină o casă? O să te lase fără nimic!

Am plâns toată noaptea. Rareș m-a strâns în brațe și mi-a promis că va vorbi cu ea. Dar nu s-a schimbat nimic. Ba chiar s-a agravat: Lidia a început să vină neanunțată, să mute lucruri prin casă și să-i trimită lui Rareș mesaje lungi despre cât de mult îl dezamăgește alegerea lui.

Apoi a venit momentul care mi-a frânt inima: am descoperit întâmplător un mesaj pe telefonul lui Rareș. Era un schimb lung între el și mama lui despre mine. Ea îi scria cât de mult îl iubește și cât de mult suferă văzându-l „prizonier” într-o căsnicie fără viitor. El îi răspundea vag, dar nu o contrazicea niciodată cu adevărat.

În acea seară am stat pe întuneric, privind tavanul și întrebându-mă dacă dragostea chiar poate învinge totul. M-am gândit la mama mea și la câte sacrificii a făcut pentru mine. M-am gândit la bunica și la apartamentul pe care mi l-a lăsat ca să am un început bun în viață. Și m-am gândit la mine: la fata care visa să fie iubită pentru ceea ce este, nu pentru cât de bine spală geamurile sau cât de des merge la biserică.

A doua zi dimineață i-am spus lui Rareș:

— Vreau să mergem la consiliere de cuplu. Nu mai pot așa.

El a oftat adânc:

— Crezi că ne ajută? Mama n-o să se schimbe niciodată…

— Nu despre mama ta e vorba! E despre noi! Despre cum alegi tu mereu să taci când ea mă jignește…

Rareș s-a ridicat și a plecat la serviciu fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu o ceașcă de cafea rece și un nod în gât.

Au urmat zile grele. Rareș s-a închis în el însuși, iar eu am început să evit casa. M-am refugiat la bibliotecă sau la prietena mea cea mai bună, Irina.

— Tu nu vezi că el nu te apără? mi-a spus Irina într-o seară.

— Poate îi e greu… E prins între două lumi.

— Da, dar tu unde ești în povestea asta?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios la divorț. Seara stăteam cu actele pe masă și mă uitam la poza noastră din vacanța de la Sibiu — eram atât de fericiți atunci! Dar acum…

Într-o zi, Lidia a venit din nou neanunțată. Am deschis ușa și am privit-o direct în ochi:

— Doamnă Lidia, vă rog frumos… Nu mai veniți fără să anunțați! E casa mea!

A rămas blocată câteva secunde, apoi a început să plângă:

— Mi-ai furat băiatul! L-ai schimbat! Nu mai e al meu!

Rareș a venit acasă chiar atunci și ne-a găsit certându-ne pe hol.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic! am spus eu printre dinți.

— Nimic? Mama ta mă umilește în casa mea și tu nu spui nimic!

Rareș s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată:

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E mama mea!

— Vreau doar să fii de partea mea!

A urmat o tăcere apăsătoare. Lidia a plecat trântind ușa, iar Rareș s-a prăbușit pe canapea.

— Nu știu ce să fac… Nu vreau să te pierd pe tine, dar nici pe mama…

Atunci am înțeles: Rareș nu va alege niciodată între noi două. Și poate nici nu trebuie. Poate singura alegere adevărată e a mea.

Acum stau aici, cu actele de divorț pe masă și mă întreb: cât valorează dragostea dacă trebuie mereu să te pierzi pe tine ca s-o păstrezi? Oare câte femei din România trăiesc povestea mea și tac? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?