Între Două Lumi: Povestea Sandrei și Granițele Familiei

— Sandra, ai pus sare în ciorbă? Se aude vocea soacrei mele din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din aranjat hainele bebelușului, simțind cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când îmi critică modul în care gătesc, iar eu sunt prea obosită să mai răspund.

Mă numesc Sandra și sunt însărcinată în luna a șaptea. Locuiesc cu soțul meu, Radu, într-un apartament cu două camere din București. De două luni, soacra mea, doamna Mariana, s-a mutat la noi „temporar”, după ce a avut niște probleme cu sănătatea. Inițial am fost de acord, gândindu-mă că e normal să ajutăm familia la nevoie. Dar de atunci, casa mea nu mai e a mea.

— Sandra, nu vezi că ai lăsat geamul deschis? O să răcești copilul! strigă ea din sufragerie.

Îmi mușc buza și încerc să respir adânc. Radu e la serviciu și nu are habar cât de greu îmi este să mă simt mereu judecată în propria casă. Îmi amintesc cum era înainte: liniște, intimitate, planuri despre viitorul nostru copil. Acum, fiecare zi e o luptă între dorința de a păstra pacea și nevoia de a-mi apăra spațiul.

Seara, când Radu ajunge acasă, încerc să-i spun ce simt:

— Radu, nu mai pot. Mama ta mă sufocă. Nu pot face nimic fără să fiu criticată.

El oftează și îmi pune mâna pe umăr:

— Sandra, știi că are nevoie de noi acum. E doar o perioadă. Încearcă să nu pui la suflet.

Dar cum să nu pun la suflet când fiecare gest al meu e analizat? Când mă trezesc dimineața cu doamna Mariana în bucătărie, făcând ordine printre lucrurile mele? Când îmi spune cum ar trebui să nasc sau ce nume să-i pun copilului?

Într-o zi, după ce am plâns pe ascuns în baie, am decis să vorbesc cu ea. Am găsit-o în sufragerie, uitându-se la televizor.

— Doamnă Mariana, aș vrea să discutăm ceva important.

M-a privit peste ochelari, cu sprâncenele ridicate.

— Spune, mamă.

— Simt că uneori îmi e greu să mă relaxez acasă. Poate ar fi bine să stabilim niște reguli…

Nici n-am apucat să termin fraza că a început:

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi! Dacă nu-ți convine prezența mea, pot pleca!

A izbucnit în lacrimi și s-a retras în dormitor. M-am simțit vinovată și egoistă. Seara i-am povestit lui Radu ce s-a întâmplat. El a dat din umeri:

— E sensibilă acum… Poate ai fost prea directă.

Am început să mă întreb dacă problema e la mine. Poate că exagerez. Poate că ar trebui să fiu mai răbdătoare. Dar apoi mă uit la burtica mea și știu că trebuie să fiu puternică pentru copilul meu.

Zilele trec greu. Doamna Mariana continuă să-și bage nasul peste tot: îmi schimbă ordinea hainelor în dulap, îmi critică prietenele care vin în vizită, îmi spune că nu am voie să beau cafea sau să citesc seara târziu. Într-o dimineață, când încercam să fac yoga pentru gravide, a intrat peste mine:

— Ce-i prostia asta? O să-ți faci rău!

Am simțit cum explodez:

— Vă rog frumos, am nevoie de puțin spațiu! Nu mai pot!

A rămas blocată, apoi a ieșit trântind ușa. M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil.

În acea seară, Radu m-a găsit plângând. Pentru prima dată m-a văzut cu adevărat:

— Sandra… iartă-mă că n-am fost atent. O să vorbesc eu cu mama.

A doua zi dimineață, am auzit discuția lor prin ușa întredeschisă:

— Mamă, trebuie să-i respecți intimitatea Sandrei. E casa noastră și are nevoie de liniște.

— Dar eu doar vreau să ajut…

— Ajut-o lăsând-o să respire.

După acea discuție, lucrurile s-au schimbat puțin. Doamna Mariana a devenit mai rezervată, dar tăcerea ei era apăsătoare. M-am simțit vinovată pentru suferința ei și totodată ușurată că am câștigat puțin spațiu.

Acum mă apropii de momentul nașterii și încă mă întreb dacă am procedat corect. Oare e posibil să păstrezi pacea fără să te pierzi pe tine? Cum poți pune limite fără să rănești pe cei dragi? Voi ce ați face în locul meu?