Între două lumi: Povestea mea după 25 de ani

— Nu pot să cred că ești tu, Irina! am rostit aproape șoptit, cu inima bătându-mi nebunește în piept, de parcă aveam din nou șaptesprezece ani și mă pregăteam să-i spun pentru prima dată că o iubesc.

Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar eu mă grăbeam spre farmacie, cu gândurile la facturile care mă așteptau acasă și la fiica mea adolescentă care nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Când am ridicat privirea și am văzut-o pe Irina, am simțit că timpul s-a oprit. Purta același zâmbet cald, dar ochii îi erau mai triști. M-am apropiat nesigur, iar ea m-a privit lung, ca și cum ar fi căutat în mine băiatul pe care îl cunoscuse cândva.

— Vlad? Tu ești? a întrebat ea, iar vocea i-a tremurat ușor.

Am râs amândoi, stânjeniți, ca doi străini care împart un secret vechi. Am mers la o cafenea din apropiere, unde am început să povestim despre viețile noastre. Ea era divorțată de doi ani, cu un băiat la facultate în Cluj. Eu eram încă însurat cu Ana, dar relația noastră era de mult doar o rutină obosită. Am vorbit ore întregi, uitând de tot ce era în jur. La plecare, mi-a atins mâna și mi-a spus:

— Știi, Vlad, parcă n-a trecut nicio zi de atunci.

În acea seară, când am ajuns acasă, Ana m-a întâmpinat cu obișnuitul „Ai luat pâine?” și nici nu a observat că eram alt om. M-am uitat la ea și am simțit un gol imens între noi. M-am întrebat când ne-am pierdut, când am încetat să mai fim „noi”.

În zilele următoare, Irina și cu mine am început să ne scriem mesaje. La început banale — „Ce mai faci?”, „Cum e la serviciu?” — apoi din ce în ce mai personale. Mi-a povestit despre nopțile în care plângea după divorț, despre cum s-a simțit singură într-un oraș mic unde toți știau totul despre toți. Eu i-am mărturisit cât de străin mă simt în propria casă, cum fiica mea, Mara, nu mă mai lasă să-i citesc povești sau să-i spun glume proaste.

Într-o seară, Ana a găsit telefonul meu pe masă și a citit câteva mesaje. Am văzut-o cum se uită la mine cu ochii plini de furie și dezamăgire.

— Cine e Irina? De ce îi spui lucruri pe care mie nu mi le-ai spus niciodată?

Am încercat să-i explic că nu e ceea ce crede, dar nici eu nu mai știam ce cred. În noaptea aceea am dormit pe canapea. Mara a venit la mine dimineața și m-a întrebat:

— Tata, tu o să pleci de acasă?

M-am uitat la ea și mi s-a rupt sufletul. Nu știam ce să-i răspund. M-am simțit prins între două lumi: una a trecutului care mă chema cu promisiunea unei iubiri pierdute și alta a prezentului plin de responsabilități și compromisuri.

Irina m-a sunat într-o zi și mi-a spus:

— Vlad, nu vreau să fiu motivul pentru care familia ta se destramă. Dar nici nu pot să mă prefac că nu simt nimic.

Am tăcut mult timp la telefon. În mintea mea se derulau imagini din liceu: primul nostru sărut sub teiul din curtea școlii, bilețelele scrise pe ascuns la orele de matematică, promisiunile naive că vom fi mereu împreună. Și apoi imaginea Anei, obosită și tristă, Mara plângând în camera ei pentru că părinții ei nu se mai înțeleg.

Într-o seară am ieșit cu Irina la plimbare prin parcul unde ne întâlneam când eram adolescenți. Ne-am așezat pe o bancă și ea m-a privit direct în ochi:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai face alte alegeri?

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i răspund. Poate că da. Poate că nu. Poate că fiecare alegere ne aduce acolo unde trebuie să fim, chiar dacă doare.

În zilele care au urmat am încercat să repar relația cu Ana. Am mers împreună la consiliere de cuplu. Am vorbit mult despre ce ne doare, despre ce ne lipsește. Nu a fost ușor. Mara ne privea cu speranță și teamă.

Irina mi-a scris un ultim mesaj: „Vreau să fii fericit, Vlad. Chiar dacă asta înseamnă să nu fim împreună.”

Am plâns ca un copil atunci. Pentru tot ce am pierdut, pentru tot ce n-am avut curajul să spun sau să fac la timp.

Acum privesc spre fereastră și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți paralele între ceea ce simțim și ceea ce arătăm lumii? Cât curaj ne trebuie ca să fim sinceri cu noi înșine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar poate că tocmai aceste întrebări ne fac oameni.