Între două lumi: Povestea mea despre loialitate, familie și neîncredere
— Irina, iar ai vorbit cu doamna Maria? Vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi adun gândurile în dormitor. Mă uit la telefonul din palmă, unde ultimul mesaj de la fosta mea soacră încă pâlpâie pe ecran: „Să-i dai Isabelei puloverul ăla roz, sigur îi va fi frig la grădiniță.”
Îmi vine să plâng. Nu pentru că Vlad ridică tonul, ci pentru că nu înțelege. Nu înțelege că Maria nu e doar „fosta soacră”, ci bunica Isabelei, femeia care m-a ajutat când eram la pământ după divorț, care a venit cu supă caldă când nu aveam chef să mă ridic din pat și care a rămas singura constantă pentru copilul meu atunci când lumea noastră s-a prăbușit.
— Vlad, nu e vorba despre mine sau despre trecut. E vorba despre Isa. Are nevoie de bunica ei. Nu pot să-i tai legătura doar pentru că tu te simți inconfortabil.
El oftează și se uită la mine cu acea privire pe care o cunosc prea bine — amestec de gelozie și neputință.
— Dar nu vezi că nu e normal? Ai divorțat de Radu acum patru ani! Ce rost mai are să ții legătura cu familia lui? Nu te gândești la noi?
Mă doare. Mă doare pentru că știu că Vlad mă iubește, dar nu poate accepta că trecutul meu nu dispare pur și simplu. Și mă doare pentru că știu cât de mult suferă Isa când nu merge la Maria în weekenduri. Are doar cinci ani și deja a învățat ce înseamnă dorul.
Am divorțat de Radu când Isa avea un an și jumătate. Nu mai mergea nimic între noi — certuri, reproșuri, tăceri apăsătoare. Am ales să plec, deși toată lumea îmi spunea să mai încerc „de dragul copilului”. Dar eu știam că un copil nu are nevoie de doi părinți nefericiți sub același acoperiș. Maria a fost singura care m-a susținut atunci. Mama mea nici nu a vrut să audă de divorț: „Ce-o să zică lumea?”
După ce am plecat, am stat o vreme la Maria. M-a ajutat cu Isa, mi-a dat bani să-mi plătesc chiria până mi-am găsit un job stabil. Apoi l-am cunoscut pe Vlad — blând, răbdător, total diferit de Radu. M-am îndrăgostit de el pentru că m-a privit ca pe o femeie întreagă, nu ca pe o mamă singură cu un trecut complicat.
Dar Vlad are demonii lui. Tatăl lui a părăsit familia când el era mic și mama lui n-a mai vrut să audă niciodată de trecut. Poate de aceea nu poate înțelege de ce eu nu pot rupe orice legătură cu Maria.
— Irina, nu vreau să mă simt mereu pe locul doi. Parcă trăim cu fantomele trecutului tău în casă! îmi spune într-o seară, când Isa doarme deja.
Îl privesc lung. Îmi vine să țip că nu e vorba despre el sau despre Radu sau despre mine. E vorba despre Isa! Dar știu că orice aș spune, nu va înțelege dacă nu simte el însuși.
Într-o duminică, Maria vine să o ia pe Isa la plimbare în parc. Vlad se închide în birou și trântește ușa. Isa sare în brațele bunicii și râde fericită. Eu rămân în pragul ușii, cu sufletul sfâșiat între două lumi: una care mă trage spre trecut și alta care mă împinge spre viitor.
Seara, după ce Isa adoarme, mă așez lângă Vlad pe canapea.
— Vlad, hai să vorbim deschis. Știu că te deranjează relația mea cu Maria. Dar vreau să înțelegi ceva: Isa are nevoie de stabilitate și iubire din toate părțile. Dacă îi iau bunica, îi iau o parte din copilărie. Nu pot face asta.
El tace mult timp. Îl văd cum se luptă cu el însuși.
— Și eu am nevoie de tine… fără bagaje din trecut.
— Sunt aici, Vlad. Dar trecutul meu face parte din mine. Dacă vrei să fim o familie adevărată, trebuie să accepți tot ce sunt eu — cu bune și rele.
În noaptea aceea plâng în tăcere lângă el. Îmi dau seama cât de greu e să fii prins între două loialități: una față de copilul tău și alta față de omul pe care îl iubești acum.
A doua zi primesc un mesaj de la Maria: „Sper că nu te-am supărat ieri… Isa e tot ce contează.”
Îi răspund: „Nu ai greșit cu nimic. Îți mulțumesc că exiști.”
Merg la grădiniță după Isa și o găsesc desenând o casă mare cu trei etaje: „Aici stau eu cu mami și Vlad, aici e casa lui tati și aici e casa bunicii Maria.”
O întreb dacă îi place așa.
— Da! Toată lumea e aproape de mine!
Îmi dau seama atunci că poate copiii știu mai bine decât noi cum să iubească fără bariere.
Seara îi spun lui Vlad:
— Poate ar trebui să încercăm să fim mai mult decât o familie „normală”. Să fim o familie care iubește fără teamă și fără condiții.
El mă privește lung și mă ia în brațe fără cuvinte.
Mă întreb: oare câți dintre noi reușim să ne împăcăm cu trecutul ca să putem construi un viitor? Sau rămânem mereu prizonieri între două lumi? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?