Între două lumi: Povestea mea de noră într-o casă care nu mi-a aparținut niciodată

— Irina, ai văzut că ai lăsat firimituri pe masă? Nu știu cum faci, dar mereu rămâne ceva în urma ta, spuse doamna Mariana, cu vocea ei ascuțită, în timp ce ștergea cu gesturi largi masa din bucătărie. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Vlad era în sufragerie, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Îmi pare rău, am să fiu mai atentă, am răspuns încet, fără să ridic privirea. De câte ori nu promisesem asta? De câte ori nu încercasem să fac totul perfect, doar ca să nu-i mai dau motive să mă critice? Dar niciodată nu era destul.

Când m-am mutat la Vlad, credeam că dragostea noastră va fi scutul împotriva lumii. Dar lumea era chiar aici, în casa asta veche din Ploiești, unde pereții păstrau ecoul certurilor și al reproșurilor. Mariana nu m-a vrut niciodată cu adevărat aici. Pentru ea eram fata de la țară, cu părinți simpli și vise prea mari. Vlad era băiatul ei, singurul, și nimeni nu era destul de bun pentru el.

Primele luni au fost un șir nesfârșit de încercări: să gătesc după rețetele ei, să calc cămășile lui Vlad exact cum îi plăcea ei, să nu las urme pe gresia din hol. Orice greșeală era taxată cu o privire rece sau o remarcă usturătoare. Vlad mă lua uneori de mână și îmi șoptea: „Lasă, mami e mai dificilă, dar o să se obișnuiască.” Dar timpul trecea și nimic nu se schimba.

Într-o seară, după ce am terminat de strâns masa, am ieșit pe balcon să respir. Era toamnă târzie, iar aerul mirosea a frunze arse și a ploaie. Am auzit ușa deschizându-se încet în spatele meu.

— Irina, ce faci aici? m-a întrebat Vlad.

— Nimic… doar că mă simt obosită. Vlad, tu chiar nu vezi cât mă chinuiesc? Cât încerc să-i fac pe plac mamei tale?

A oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui calzi, dar obosiți.

— Știu că nu e ușor. Dar e mama… Nu pot să-i spun să te lase în pace. Așa e ea.

— Dar eu? Eu cine sunt aici? O slugă? O chiriașă?

Nu mi-a răspuns. A dat din umeri și a intrat înapoi în casă. Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură cu adevărat.

Au trecut anii. Am avut un băiat, pe Radu. Pentru o vreme am sperat că venirea lui va aduce liniște și bucurie. Dar Mariana a devenit și mai posesivă. Îl lua pe Radu din brațele mele: „Lasă-l la mine, tu nu știi cum să-l ții.” Îi dădea ceaiuri după rețetele ei băbești și mă certa dacă plângea copilul: „Nu știi să fii mamă!”

Într-o zi, când Radu avea doi ani, am găsit-o pe Mariana certându-l pe Vlad pentru că nu-și găsea șosetele.

— Dacă Irina ar fi mai gospodină, n-ai umbla ca bezmeticul prin casă!

Atunci am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu vinovată pentru tot! Vlad, spune-i odată că eu nu sunt servitoarea casei!

Mariana s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Cum vorbești tu așa în casa mea?

— E și casa mea! Am muncit aici, am crescut copilul ăsta aici!

Vlad s-a ridicat brusc:

— Gata! Nu mai vreau scandaluri!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Mariana care mă privea cu ură.

— Să știi că Vlad n-o să te aleagă niciodată pe tine înaintea mea. E băiatul meu!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. În noaptea aceea am plâns până târziu, ținându-l pe Radu strâns la piept.

În zilele care au urmat, tăcerea s-a așternut între mine și Vlad. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, copilul. Dragostea noastră părea îngropată sub griji și resentimente.

Într-o duminică dimineața, mama mea m-a sunat:

— Irina, tu ești bine? Te simt tristă la voce…

Am izbucnit în plâns:

— Nu mai pot, mamă… Nu mai știu cine sunt aici…

— Fata mea, dacă nu te simți acasă acolo, vino acasă la noi. Nu trebuie să suferi pentru nimeni.

Am stat mult pe gânduri după acel telefon. Oare chiar meritam să fiu fericită? Sau trebuia să accept că viața e compromis și sacrificiu?

Într-o seară ploioasă, l-am găsit pe Vlad în bucătărie.

— Vlad… Eu nu mai pot așa. Ori ne mutăm singuri, ori plec eu cu Radu.

S-a uitat lung la mine.

— Nu pot s-o las pe mama singură…

Atunci am știut că lupta mea s-a terminat. Mi-am făcut bagajele în liniște și am plecat la părinții mei cu Radu. N-a fost ușor. M-am simțit vinovată față de Vlad, față de copil… dar pentru prima dată după mulți ani am putut respira liber.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă întreb: oare cât trebuie să renunți din tine pentru a fi acceptat? Și dacă dragostea cere sacrificiul demnității… mai e ea dragoste adevărată?