Între două lumi: Povara loialității

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mama stătea la masă, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară. Eu, între ele, simțeam cum mă sufoc.

Totul a început acum doi ani, când tata a plecat. Mama nu s-a descurcat niciodată singură — nici cu banii, nici cu viața. A venit la noi cu două valize și o privire pierdută. Ioana a fost de acord la început, din milă sau poate din dragoste pentru mine. Dar timpul a trecut, iar mila s-a transformat în iritare, apoi în resentiment.

— Vlad, nu e normal să nu avem intimitate! Nu e normal să nu putem vorbi în casa noastră fără să simțim că cineva ne ascultă! — Ioana ridica vocea, dar încerca să nu țipe. Copiii dormeau în camera lor, iar eu mă simțeam ca un copil pedepsit.

Mama nu spunea nimic. De când s-a mutat la noi, parcă a îmbătrânit cu zece ani. Merge încet, vorbește încet, se teme să ceară orice. Dar prezența ei apăsa ca o piatră pe umerii noștri.

— E mama mea, Ioana… Ce vrei să fac? S-o las pe drumuri? — am întrebat încet, cu vocea tremurândă.

— Nu! Dar nici nu pot să trăiesc așa! Nu mai e casa noastră, Vlad. E casa ei. Tu nu vezi?

Am tăcut. M-am uitat la mama. Avea ochii umezi, dar nu plângea niciodată de față cu noi. Știam că se simte vinovată. Știam că și-ar dori să dispară, doar ca să nu ne mai fie povară.

În serile târzii, când copiii dormeau și Ioana se retrăgea în dormitorul nostru cu o carte pe care n-o citea niciodată până la capăt, rămâneam cu mama în bucătărie. Îmi povestea despre copilăria mea, despre tata — cum era el înainte să devină un străin. Îmi spunea că îi pare rău.

— Vlad, dacă vrei… pot să plec. Mă descurc eu cumva. Poate găsesc o cameră la periferie… — vocea ei era stinsă.

— Mamă, nu poți pleca nicăieri. Nu ai bani, nu ai pe nimeni. Eu sunt tot ce ai.

Și atunci mă simțeam prins într-o capcană fără ieșire. Îmi iubeam mama. Îmi iubeam soția. Dar între ele era un zid pe care nu puteam să-l dărâm.

Într-o zi, am venit acasă mai devreme de la serviciu. Am găsit-o pe Ioana plângând în baie. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Vlad… Nu mai pot să fiu a doua în propria mea casă. Mereu trebuie să mă gândesc la ea — ce mănâncă, dacă are medicamentele luate, dacă nu se simte singură… Dar eu? Cine se gândește la mine?

Am vrut să o iau în brațe, dar m-a respins ușor.

— Nu mă înțelegi… Tu mereu alegi pe altcineva înaintea mea.

Asta m-a durut cel mai tare. Pentru că era adevărat. Mereu încercam să împac pe toată lumea și sfârșeam prin a nu mulțumi pe nimeni.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Ioana a început să doarmă tot mai des cu copiii. Mama se retrăgea devreme în camera ei și nu mai ieșea până dimineața. Eu rămâneam singur în sufragerie, cu televizorul pornit pe mut.

Într-o duminică dimineață, copiii au întrebat de ce bunica plânge noaptea. N-am știut ce să le răspund.

Apoi au venit reproșurile tăcute: priviri aruncate peste umăr, uși trântite încet, conversații întrerupte brusc când intram în cameră. Casa noastră devenise un loc străin.

Într-o seară, Ioana mi-a spus:

— Vlad, trebuie să alegi. Ori ea, ori noi.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu poți să-mi ceri asta…

— Ba da! Pentru că eu nu mai pot! Dacă nu faci ceva acum, plec eu cu copiii.

Am stat toată noaptea pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit. Poate că n-am știut niciodată să spun „nu”. Poate că am crezut prea mult în ideea de familie unită — chiar și atunci când familia era doar o iluzie dureroasă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama împachetându-și lucrurile.

— Mamă…

— Vlad, nu vreau să vă stric viața. O să mă descurc eu cumva…

Am vrut să o opresc, dar n-am putut. Am simțit că orice alegere fac e greșită — că orice drum aleg va lăsa răni adânci.

Mama a plecat într-o zi ploioasă de aprilie. Ioana a încercat să fie veselă pentru copii, dar ochii îi trădau oboseala și tristețea. Eu am rămas cu un gol imens în suflet și cu întrebarea dacă am făcut ceea ce trebuia sau doar ceea ce era mai ușor pentru ceilalți.

Acum casa e liniștită — prea liniștită. Copiii râd din nou, Ioana zâmbește mai des, dar eu simt că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru cei pe care îi iubești? Și cine decide unde se termină datoria și începe dreptul la fericire?