Între două lumi: Dragoste, sacrificiu și despărțire la altar

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Ai înnebunit? Cum să te măriți cu un bărbat pe care nu l-ai văzut niciodată? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau pe cana veche cu flori albastre, iar ochii îi erau plini de lacrimi și furie. Eu stăteam în picioare, cu telefonul strâns la piept, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Mamă, îl cunosc! Vorbim de luni de zile, știm totul unul despre altul. Nu e ca și cum aș fi nebună…

— Ba ești! Ai 29 de ani, Irina! Nu ești o adolescentă să visezi la prinți pe cai albi din America! Ce o să zică lumea? Ce o să zică tata?

Am simțit cum mă sufoc. Tata nu știa încă. El era mereu calm, dar știam că vestea asta îl va răni. Într-un fel, mă simțeam vinovată. Dar nu puteam da înapoi. Îl iubeam pe Radu. Da, Radu, nu vreun străin exotic, ci un român stabilit la Cluj, pe care l-am cunoscut pe o aplicație banală într-o noapte când insomnia nu-mi dădea pace.

Totul a început cu un mesaj simplu: „Bună, Irina! Ce faci la ora asta?” Am râs. Cineva care nu mă întreba direct dacă sunt singură sau ce caut pe aplicație. Am vorbit ore întregi despre filme vechi, despre copilăria la țară, despre dorința de a evada din rutina zilnică. În fiecare seară, așteptam mesajul lui ca pe o promisiune că viața mea poate fi altfel.

După două luni, mi-a spus: „Simt că te cunosc mai bine decât pe oricine. Vrei să fii soția mea?” Am râs atunci, crezând că glumește. Dar nu glumea. Și eu am spus „da”, fără să clipesc. Nici măcar nu ne văzuserăm față în față.

Când le-am spus părinților mei, mama a început să plângă, iar tata a ieșit din cameră fără un cuvânt. Sora mea mai mică, Ana, m-a privit cu milă: „Irina, tu chiar crezi că ăsta e destinul tău? Să te măriți cu cineva pe care nu l-ai atins niciodată?”

Dar eu eram hotărâtă. Am stabilit data nunții: 15 iunie. Ziua în care urma să-l întâlnesc pentru prima dată pe Radu. Am visat la rochia albă, la flori de câmp și la zâmbetul lui timid din poze.

În ziua nunții, am ajuns la biserica din cartier cu inima cât un purice. Mama nu a vrut să vină. Tata m-a condus în liniște până la ușă și mi-a șoptit: „Sper să nu regreți.”

Când l-am văzut pe Radu pentru prima dată, am simțit un gol în stomac. Era el, dar parcă nu era el. Zâmbea forțat și părea mai obosit decât în poze. M-a îmbrățișat stângaci și mi-a spus la ureche: „Nu știu dacă pot…”

Am înghețat. Preotul ne aștepta deja la altar. Invitații murmurau curioși. Am tras aer adânc în piept și l-am întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

— Irina… am mințit. Nu sunt pregătit pentru asta. Am crezut că dacă fugim împreună de singurătate o să fie suficient… Dar nu pot să mă mint nici pe mine, nici pe tine.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Toate speranțele mele, toate visele despre o viață nouă s-au risipit într-o secundă. Am ieșit din biserică fără să privesc înapoi, cu rochia albă murdară de noroi și ochii umflați de plâns.

Acasă, mama m-a luat în brațe fără să spună nimic. Tata mi-a adus un ceai cald și mi-a spus doar atât: „Uneori trebuie să treci prin furtună ca să vezi soarele.”

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. M-am întors la jobul meu de profesoară și încerc să mă iert pentru naivitatea mea. Dar încă mă întreb: Cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru dragoste? Și când știm că e timpul să ne oprim din visat?