Între două lumi: când soacra vrea să-ți invadeze viața

— Nu cred că pot să fac asta, Sorin! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima îmi bătea nebunește. Soțul meu s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit lung, cu acea expresie pe care o avea mereu când știa că urmează o discuție grea.

— Ce vrei să spui, Irina? Mama nu are unde să se ducă. Știi bine că după ce tata a murit, apartamentul a rămas pe numele unchiului și el vrea să-l vândă. Unde să stea femeia?

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când vorbeam despre asta, dar acum totul părea atât de real. Elena, soacra mea, urma să-și piardă casa și singura soluție era să vină la noi. Apartamentul nostru cu două camere abia ne ajungea nouă și fetiței noastre, Mara. Gândul că va trebui să împart baia, bucătăria, fiecare colțișor al vieții mele cu o femeie care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat mă făcea să tremur.

— Sorin, nu pot… Nu pot să trăiesc așa. Tu știi cum e mama ta. Nu suportă cum gătesc, nu-i place cum aranjez lucrurile, mereu are ceva de comentat la Mara… Am nevoie de spațiul meu! am spus aproape șoptit, cu lacrimi în ochi.

El a oftat adânc și s-a așezat la masă. — Știu că nu e ușor. Dar ce vrei să facem? S-o lăsăm pe drumuri?

A urmat o tăcere apăsătoare. În minte mi se derulau toate momentele tensionate dintre mine și Elena: privirile tăioase la nuntă, criticile subtile la fiecare vizită, sfaturile nesolicitate despre cum ar trebui să-mi cresc copilul. Îmi aminteam perfect ziua în care a venit la noi neanunțată și a început să schimbe ordinea lucrurilor în dulapuri, spunând: „Așa e mai bine, Irina. Tu nu ai ochi de gospodină.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot întors de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o soluție. Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și cu Mara trăgându-mă de mână: — Mami, de ce plângi?

Am zâmbit forțat și am încercat să mă adun. Dar gândul că Elena va fi prezentă în fiecare moment al vieții mele mă apăsa ca o piatră pe piept.

Câteva zile mai târziu, Sorin mi-a spus că mama lui vine să stea la noi pentru câteva zile „ca să vadă cum e”. Am simțit că mi se taie respirația.

Elena a venit cu două valize mari și un aer de martir. — Nu vreau să vă deranjez prea mult, dar nu am altă soluție, a spus ea privind în gol.

Primele zile au fost un coșmar. Dimineața mă trezeam cu miros de cafea tare și vocea Elenei criticând felul în care am pus hainele la uscat: — Dacă le pui așa, se șifonează! La prânz îmi spunea cum ar trebui să gătesc supa pentru Mara: — Copiii au nevoie de carne adevărată, nu de prostii vegetariene!

Seara, când Sorin venea acasă, încerca să facă pace între noi. — Hai, mamă, las-o pe Irina în pace! Dar ea doar ofta și spunea: — Eu vreau doar binele vostru…

Într-o seară, după ce Mara a adormit plângând pentru că bunica nu i-a dat voie să se uite la desene animate „că strică ochii”, am izbucnit:

— Elena, nu mai pot! E casa mea! Vreau să am liniște!

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi: — Și eu ce să fac? Să dorm pe stradă? Am crescut un băiat ca să ajung să fiu o povară?

Sorin a intrat între noi ca un arbitru neputincios. — Gata! Ajunge! Trebuie să găsim o soluție!

Am început să caut variante: chirii ieftine prin oraș, rude dispuse să o primească temporar, chiar și aziluri private (deși știam că ar fi o insultă pentru ea). Nimic nu părea posibil fără bani mulți sau fără scandaluri uriașe în familie.

Într-o zi am primit un telefon de la mama mea: — Irina, ce faci? Te aud obosită… Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat răbdătoare și mi-a spus: — Trebuie să-ți aperi familia ta mică. Dacă nu pui limite acum, nu vei mai avea niciodată liniște.

Seara aceea am avut cea mai grea discuție din viața mea cu Sorin:

— Sorin, eu nu mai pot. Dacă mama ta rămâne aici permanent, eu… eu nu știu dacă mai pot continua așa. Nu vreau să aleg între tine și liniștea mea, dar simt că mă pierd pe mine.

El s-a uitat la mine lung și am văzut pentru prima dată teamă în ochii lui. — Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o las singură.

Am stat amândoi tăcuți mult timp. În cele din urmă am decis împreună: îi vom propune Elenei să stea temporar la noi până găsim o chirie mică unde s-o putem ajuta financiar lunar. Nu era ideal pentru nimeni, dar era un compromis.

Când i-am spus Elenei planul nostru, a izbucnit în lacrimi: — Nu credeam că voi ajunge aici… Dar poate e mai bine așa decât să simt că nu sunt dorită.

Au urmat luni grele de adaptare și negocieri. Am avut certuri, împăcări și multe momente în care am vrut să renunț la tot. Dar am învățat ceva esențial: dacă nu-ți aperi spațiul personal și liniștea sufletească, nimeni altcineva nu o va face pentru tine.

Acum Elena locuiește într-o garsonieră aproape de noi. O vizităm des cu Mara și încercăm să păstrăm o relație civilizată. Dar rana rămâne acolo – între vinovăție și ușurare.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare există vreodată o cale prin care toată lumea să fie fericită? Sau trebuie mereu să alegem între noi și ceilalți?