Între două lumi: când mama soțului vrea să-ți ia casa

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îl privesc peste cana de ceai, simțind deja un nod în stomac. Știu ce urmează. De câteva săptămâni, fiecare discuție dintre noi se învârte în jurul aceluiași subiect: mama lui.

— Mama nu se mai descurcă singură. Știi cât de greu îi e după ce a murit tata… Poate ar trebui să vină să stea cu noi o vreme.

Îmi mușc buza. Nu vreau să par egoistă, dar simt cum pereții apartamentului nostru de 55 de metri pătrați se strâng tot mai tare în jurul meu. Nu e doar spațiul fizic — e spațiul nostru, intimitatea noastră, rutina pe care am construit-o împreună în ultimii zece ani. Fiecare colțișor are povestea lui: canapeaua unde am adormit uitându-ne la filme, raftul cu cărți pe care le-am citit amândoi, peretele unde am agățat prima noastră poză de la mare.

— Vlad, nu putem… E prea mic aici. Nu avem loc nici pentru noi doi uneori, darămite pentru încă o persoană.

El oftează și-și trece mâna prin păr. — E mama mea, Irina. Nu pot s-o las singură. Tu ai putea?

Întrebarea lui mă lovește ca un pumn în stomac. Îmi amintesc de mama mea, care stă la țară și nu mi-a cerut niciodată nimic. Dar știu că dacă ar avea nevoie, aș face tot ce pot pentru ea. Și totuși… nu pot să nu mă gândesc la mine, la noi.

În serile următoare, discuțiile devin tot mai tensionate. Vlad începe să vină acasă târziu, evitând să deschidă subiectul. Eu mă prefac că citesc sau gătesc ceva complicat doar ca să nu trebuiască să vorbim. Dar liniștea dintre noi e mai apăsătoare decât orice ceartă.

Într-o sâmbătă dimineață, sună interfonul. E doamna Maria, mama lui Vlad. O primesc cu un zâmbet forțat și o invit înăuntru. Se uită în jur cu ochi critici și oftează.

— Ce mic e aici… Dar măcar e curat, spune ea, lăsându-și sacoșa pe hol.

Vlad îi aduce o cafea și începe să-i explice cât de greu îi este fără tata. Ea oftează din nou și îl privește cu ochi umezi.

— Vlad, mamă, nu vreau să vă deranjez… Dar mi-e frică singură acolo. Noaptea aud tot felul de zgomote și parcă pereții se strâng peste mine.

Îmi simt inima strânsă de vinovăție. Cum aș putea să-i spun nu unei femei care a pierdut tot? Dar apoi mă gândesc la serile mele liniștite, la momentele când dansez prin casă în pijamale sau când stau goală pe canapea după duș. La certurile mici care se sting repede pentru că suntem doar noi doi.

După ce pleacă, Vlad mă ia de mână.

— Irina, te rog… E doar pentru o perioadă scurtă. Până își revine.

— Și dacă nu-și revine? Dacă perioada asta scurtă devine ani?

Nu răspunde. Știu că nu are răspuns.

În următoarele zile, mă simt ca o străină în propria casă. Vlad vorbește la telefon cu mama lui tot mai des, iar eu evit să fiu acasă când știu că vine ea în vizită. Într-o seară, îl aud spunându-i:

— Da, mamă… O să vorbesc iar cu Irina. Nu te îngrijora.

Simt cum furia crește în mine. De ce trebuie să fiu eu cea care cedează mereu? De ce nu putem găsi o soluție care să nu ne distrugă pe noi?

Într-o noapte, după ce Vlad adoarme, mă ridic din pat și mă plimb prin apartament. Mă uit la fiecare obiect din casă și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Asta e viața pe care am construit-o împreună — și acum trebuie să o împart cu cineva care nu mă va înțelege niciodată?

A doua zi dimineață, îi spun lui Vlad:

— Dacă mama ta vine aici, eu plec.

Se uită la mine șocat.

— Nu poți fi serioasă…

— Ba da. Nu pot trăi așa. Am nevoie de spațiul meu, de intimitatea mea. Dacă vrei să ai grijă de ea, găsim altă soluție: poate îi găsim o garsonieră aproape sau poate stăm cu rândul la ea acasă. Dar aici… nu pot.

Timp de câteva zile nu vorbim aproape deloc. Tensiunea plutește în aer ca un nor gros de praf. Într-un final, Vlad cedează:

— Bine… O să încercăm să-i găsim ceva aproape. Dar te rog, Irina, nu mă pune niciodată să aleg între tine și mama mea.

Îl privesc lung și simt cum inima mi se rupe puțin câte puțin. Poate că familia înseamnă compromisuri, dar unde tragem linia între sacrificiu și pierderea propriei identități?

Mă întreb: câte dintre noi au trecut prin asta? Câte femei au fost nevoite să-și apere casa ca pe o cetate? Oare chiar trebuie să alegem mereu între noi și ceilalți?