Între două iubiri: Povestea unei case împărțite

— Marko, nu mai pot! Ori eu, ori mama ta! — vocea Ioanei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu tensiunea din aer. Era a treia oară săptămâna asta când Ioana își strângea copiii la piept și își aduna curajul să-mi spună ce o apăsa. Mama, în camera de alături, asculta totul cu ușa întredeschisă, ca de obicei.

M-am uitat la fetița noastră, Ilinca, care se juca pe covor cu păpușa primită de la bunica. M-am simțit prins ca într-o capcană. De ani de zile, încercam să fiu podul dintre două lumi: cea a mamei mele, rămasă văduvă prea devreme și dependentă de mine, și cea a familiei pe care mi-am construit-o cu Ioana. Dar podurile nu rezistă la infinit.

— Marko, nu vreau să fiu rea, dar nu mai suport să mă simt oaspetă în propria casă! — a continuat Ioana, cu ochii umezi. — Mama ta intră peste tot, critică orice fac, îi spune Ilincăi că nu știe să mănânce corect… Nu mai pot!

Mama a apărut în prag, cu privirea ei tăioasă:

— Ioana, dacă ai fi avut și tu grijă de casă cum trebuie, n-ar fi trebuit să intervin! Eu am crescut trei copii singură! Știu ce înseamnă să fii mamă!

— Nu e casa ta! — a izbucnit Ioana. — E casa noastră!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De afară se auzea zgomotul tramvaiului 41, iar în depărtare blocurile cenușii păreau să apese și ele pe umerii mei. Mi-am amintit de tata, cum îmi spunea mereu: „Bărbatul trebuie să țină familia unită.” Dar ce faci când familia e deja ruptă?

În acea seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Ioana la masa din bucătărie. Am văzut cât de obosită era. Ochii ei nu mai aveau sclipirea de altădată.

— Marko, eu te iubesc. Dar nu mai pot trăi așa. Dacă nu pui o limită, eu… eu plec cu copiii la mama mea la Pitești. Nu vreau să ajungem aici, dar nu mai pot.

Am simțit un gol în stomac. Să-mi pierd soția? Să-mi pierd copiii? Totul pentru că nu am avut curajul să spun „ajunge”?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama făcând ordine în camera copiilor. Le aranja hainele după bunul ei plac și bombănea:

— Niciodată nu găsesc nimic pus la locul lui…

— Mamă — am spus încet, dar hotărât — trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Ce s-a întâmplat?

— Mamă… știu că ți-e greu singură. Știu că ai făcut totul pentru mine și pentru frații mei. Dar aici… aici e casa mea și a Ioanei. Avem nevoie de spațiul nostru. Te rog… dă-mi cheile casei.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Mama s-a așezat pe marginea patului și a început să plângă încet.

— Deci mă dai afară? După tot ce am făcut pentru tine?

— Nu te dau afară, mamă. Te rog doar să ne lași să fim o familie. Poți veni oricând vrei, dar… avem nevoie de intimitatea noastră.

A plâns mult în ziua aceea. A sunat-o pe sora mea, pe fratele meu, le-a spus că sunt un fiu nerecunoscător. Toată familia a început să mă sune:

— Cum poți să faci asta mamei?
— Ai uitat cine te-a crescut?
— Ioana te-a schimbat!

Am stat ore întregi uitându-mă la telefon, citind mesajele lor pline de reproșuri. M-am simțit vinovat, rușinat, furios. Dar când am văzut-o pe Ilinca râzând din nou cu mama ei, când am simțit liniștea din casă după atâta timp… am știut că am făcut ce trebuia.

Mama s-a mutat la sora mea pentru o vreme. Relația noastră s-a răcit. La aniversarea Ilincăi a venit doar pentru o oră și a plecat fără să spună prea multe.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou ca mamă și fiu. Încet-încet, a început să înțeleagă că nu am vrut să o rănesc, ci doar să-mi salvez familia.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect. Dacă nu cumva am pierdut ceva esențial din relația cu mama pentru a salva altceva la fel de important. Dar privind-o pe Ioana cum zâmbește din nou și pe Ilinca alergând prin casă fără teamă… cred că uneori trebuie să alegi între două iubiri.

Oare câți dintre noi au curajul să pună limite celor pe care îi iubesc cel mai mult? Sau rămânem prizonieri între două lumi care nu se vor întâlni niciodată?