Între două iubiri: Povara alegerii imposibile
— Radu, ai înnebunit? Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? vocea Anei răsuna ca un ecou în apartamentul nostru mic din Militari, în timp ce mama stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea rece. Fetița noastră, Ilinca, plângea în camera alăturată, iar eu simțeam cum mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.
Nu știu ce m-a apucat. Poate oboseala, poate dorința de a-mi vedea mama fericită, poate teama că timpul trece și nu știi niciodată când nu o mai poți strânge în brațe. Dar Ana fusese clară: „Nu vreau pe nimeni aici în primele săptămâni. Vreau liniște, vreau să ne cunoaștem copilul.” Și totuși, într-o seară de martie, am sunat-o pe mama:
— Mamă, vino mâine dimineață. Vreau să o vezi pe Ilinca.
A doua zi, la ora opt fix, mama era la ușă cu o sacoșă plină de borcane cu zacuscă și compoturi. A intrat ca o furtună, fără să bată, fără să întrebe. A început să dea ordine:
— Radu, ia copilul, nu-l ține așa! Ana, tu nu vezi că-i e frig? Pune-i încă o păturică!
Ana s-a retras în dormitor cu Ilinca, iar eu am rămas cu mama în bucătărie. Încercam să-i explic că Ana are nevoie de spațiu, dar ea ridica din umeri:
— Pe vremea mea nu ne plângeam atâta! Am crescut trei copii fără ajutor și uite ce bărbat ai ajuns!
Seara, când mama a plecat, Ana a izbucnit:
— Nu te-am rugat să nu o chemi? Nu vezi că mă judecă pentru orice? Că nu mă lasă să-mi țin copilul cum simt?
Am încercat să mă apăr:
— E mama… A vrut doar să ajute.
— Nu! A vrut să-și marcheze teritoriul! Să-mi arate că tu ești al ei, nu al nostru!
Adevărul era că Ana avea dreptate. Mama nu a acceptat-o niciodată cu adevărat. Mereu găsea ceva de criticat: că nu gătește ca ea, că nu știe să spele rufele „cum trebuie”, că nu e destul de atentă cu mine. Eu eram prins la mijloc, incapabil să spun „nu” niciuneia.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama suna zilnic:
— Ce face fata? Ai grijă să nu răcească! Să nu-i dai lapte praf, că e otravă!
Ana plângea nopțile. Eu mă simțeam vinovat și neputincios. Încercam să le împac pe amândouă și sfârșeam prin a le supăra pe amândouă.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Ana mi-a spus:
— Dacă nu pui limite cu mama ta, eu plec la ai mei. Nu pot crește un copil într-o casă unde nu sunt respectată.
M-am uitat la ea și am văzut cât de obosită era. Cât de singură se simțea. Și mi-am dat seama că tot ce făcusem „din dragoste” pentru mama era, de fapt, o trădare față de Ana.
Am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, te rog… Ana are nevoie de spațiu. Nu mai veni neanunțată. Nu mai suna de zece ori pe zi.
S-a supărat:
— Acum nevasta ta e mai importantă decât mine? Am crescut un fiu ca să mă dai la o parte?
Mi-a închis telefonul. Zile întregi nu mi-a răspuns la mesaje.
Ana a început să se liniștească puțin. Dar între noi rămânea o fisură. Oricât încercam să repar lucrurile, simțeam că ceva s-a rupt definitiv.
Au trecut luni. Mama venea rar și doar când o invita Ana. Relația noastră s-a răcit. Cu Ana am mers la terapie de cuplu. Am învățat să comunicăm mai bine, dar rana rămânea acolo: frica ei că voi alege mereu familia din care provin în locul celei pe care am construit-o împreună.
Într-o zi, Ilinca a făcut febră mare. Ana era la serviciu. Am sunat-o pe mama instinctiv:
— Mamă, Ilinca are febră 39! Ce fac?
A venit imediat. A adus ceaiuri, a stat lângă patul fetiței toată noaptea. Dimineața, Ana a găsit-o acolo și s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nu poți trăi fără ea nici măcar acum…
Atunci am realizat cât de greu e să fii prins între două iubiri: cea pentru părinți și cea pentru familia ta nouă. Și cât de ușor poți pierde totul dacă nu știi unde să trasezi linia.
Acum Ilinca are doi ani. Mama vine rar și doar când o invităm împreună. Cu Ana încă lucrăm la încredere. Uneori mă întreb: oare există vreodată echilibru între loialitatea față de părinți și cea față de partener? Sau suntem condamnați să alegem mereu între două iubiri care ne sfâșie sufletul?
Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut? Cum ați fi reușit să împăcați două lumi care par imposibil de unit?