Între două iubiri: Mama mea bolnavă și soțul care nu o vrea în casă

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! Casa asta nu mai e a noastră, e un spital!
Vocea lui Radu răsună ca un trăsnet în sufrageria mică, unde mama tușește încet, ascunsă sub pătura veche. Mă uit la el, cu ochii umezi, și simt cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar cuvintele nu vor să iasă.
— Radu, te rog… e mama mea. N-are unde să se ducă.
El oftează adânc, se ridică brusc și lovește cu piciorul în covorul uzat.
— Nu mă interesează! De doi ani trăim așa! Eu nu mai am liniște, nu mai am intimitate, nu mai am nimic!
Mama tușește din nou, iar eu simt că mă sfărâm între două lumi. Îmi amintesc de copilărie, când mama mă ținea la piept după ce tata ne-a părăsit. Am crescut doar cu ea, muncind amândouă ca să supraviețuim. Acum, când boala i-a luat picioarele și zâmbetul, cum să o dau afară?

Radu pleacă trântind ușa. Rămân singură cu gândurile mele și cu privirea mamei, blândă și vinovată.

— Iartă-l, mamă… Nu știe el ce-i durerea asta.

Ea îmi zâmbește slab.

— Nu vreau să vă stric viața, Irina. Poate găsim o soluție…

Dar ce soluție? Salariul meu de educatoare abia ajunge pentru medicamentele ei și facturile casei. Radu câștigă bine ca inginer, dar de când mama s-a îmbolnăvit, banii lui s-au transformat în reproșuri.

Seara târziu, când Radu se întoarce, îl găsesc pe balcon, fumând nervos.

— Ce vrei să fac? S-o duc la azil? S-o las pe drumuri?

— Nu știu, Irina… Dar nu mai pot așa. Nici nu mai suntem soț și soție. Suntem două umbre care au grijă de o bătrână bolnavă.

Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îl iubesc pe Radu. Am visat la o familie cu el, la copii, la vacanțe la mare. Dar viața ne-a dat altceva: seringi, pastile și nopți nedormite.

A doua zi dimineață, când îi dau mamei ceaiul și pastilele, ea mă privește lung.

— Irina, ascultă-mă… Eu pot merge la mătușa Lenuța la țară. Măcar până vă liniștiți voi.

— Mamă, acolo n-ai nici medic, nici căldură… Cum să te las?

— Dar aici nu mai pot sta dacă Radu nu mă vrea. Nu vreau să vă despart.

Mă simt prinsă într-o menghină. La școală nu mă pot concentra. Copiii râd și aleargă prin clasă, dar eu aud doar vocea lui Radu: „Nu mai pot!”

Seara încerc să vorbesc cu el calm.

— Radu, hai să găsim o soluție împreună. Poate angajăm pe cineva să stea cu mama ziua…

— Și cine plătește? Eu? Pentru mama ta?

Mă doare fiecare cuvânt. Îl văd cum se închide în sine și știu că-l pierd puțin câte puțin.

În weekend vine sora lui Radu în vizită. O cheamă Simona și mereu a avut ceva de spus despre familia mea.

— Irina, nu vreau să fiu rea, dar tu chiar nu vezi că-l distrugi pe fratele meu? Mama ta e problema voastră! De ce trebuie să sufere toată lumea?

Mă ridic de la masă și plec plângând în baie. Mama bate încet la ușă.

— Irina… dacă vrei să fii fericită cu Radu, trebuie să mă lași să plec.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și am încercat să-mi imaginez viața fără mama lângă mine. Cum ar fi să vin acasă și să nu-i aud vocea? Să nu-i simt mirosul de ceai de tei? Dar dacă rămâne aici, îl pierd pe Radu. Și atunci ce rost mai are tot sacrificiul?

Luni dimineață primesc un telefon de la mătușa Lenuța.

— Irina dragă, dacă vrei s-o trimiți pe mama ta la mine, o primesc cu drag. Dar aici nu-i ca la oraș… E greu.

Simt că mă sufoc. Îmi vine să fug undeva unde nimeni nu are nevoie de mine.

În acea seară îi spun mamei decizia mea:

— Mamă… poate e mai bine să mergi la mătușa Lenuța pentru o vreme. Poate așa se liniștește Radu… Poate găsim o soluție între timp.

Mama plânge în tăcere. O ajut să-și facă bagajul: două rochii vechi, medicamentele și poza mea de la absolvire.

Când pleacă spre gară, mă strânge tare în brațe.

— Să fii fericită, fata mea… Să nu regreți nimic.

Radu pare ușurat câteva zile. Îmi aduce flori și încearcă să fie tandru. Dar eu sunt goală pe dinăuntru. Casa e liniștită acum — prea liniștită. Miroase a singurătate și a vinovăție.

După două săptămâni primesc un telefon de la mătușa Lenuța:

— Irina, mama ta a făcut febră mare… Trebuie dusă urgent la spital!

Merg într-un suflet la țară. O găsesc pe mama slabă, abia respirând. O aduc la oraș și stau cu ea nopți întregi în spital. Radu vine o singură dată — stânjenit, grăbit — apoi dispare din nou în lumea lui.

Într-o noapte rece de decembrie, mama îmi șoptește:

— Irina… ai grijă de tine… Nu te pierde pentru nimeni…

A doua zi dimineață mama moare. Lumea mea se prăbușește.

Radu încearcă să fie alături de mine la înmormântare, dar între noi s-a căscat o prăpastie pe care niciun gest nu o mai poate umple.

Acum stau singură în sufrageria mică și mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul pentru familie merită dacă pierzi tot ce iubești? Sau ar fi trebuit să lupt mai mult pentru mama mea?

Poate că niciodată nu vom ști cât de mult putem sacrifica pentru cei dragi până când nu e prea târziu… Voi ce ați fi făcut în locul meu?