Între două iubiri: când familia devine câmp de luptă

— Irina, nu mai pot! Ori îi spui să se descurce singură, ori… ori nu mai vorbim despre nimic!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, și l-am privit. Ochii lui erau reci, hotărâți, iar în privirea aceea am simțit toată greutatea ultimilor ani.

Sora mea, Alina, era mereu în necazuri. De data asta, soțul ei o părăsise cu doi copii mici și o datorie la bancă. M-a sunat plângând, cerându-mi ajutor. Vlad știa că nu avem bani de dat, dar inima mea nu mă lăsa s-o refuz.

— Vlad, e sora mea! Nu pot s-o las așa…
— Și eu ce sunt? Mobilă în casa asta? Mereu tu și problemele Alinei! Dar când am avut noi timp pentru noi? Când ai pus tu familia noastră pe primul loc?

M-am simțit ca un copil certat. Am vrut să-i spun că exagerează, dar știam că are dreptate. De când muriseră părinții noștri, eu eram stâlpul Alinei. Dar Vlad era stâlpul meu. Și acum, cei doi piloni ai vieții mele se dărâmau unul peste altul.

Am ieșit pe balcon, cu telefonul în mână. Alina mi-a răspuns aproape imediat.

— Irina, te rog… Nu mai am pe nimeni. Dacă nu mă ajuți tu…

Vocea ei era spartă de suspine. Am simțit un nod în gât.

— Alina, Vlad nu vrea… Zice că nu mai putem. Că trebuie să ne gândim și la noi.

A urmat o tăcere grea.

— Și tu ce vrei? a întrebat ea încet.

Nu știam ce să răspund. Ce voiam eu? Să fiu soră sau soție? Să salvez pe cineva sau să mă salvez pe mine?

În seara aceea n-am dormit. Vlad s-a culcat întors cu spatele la mine. M-am uitat la tavanul alb și m-am gândit la copilăria noastră: cum îi legam șireturile Alinei, cum îi făceam temele când era bolnavă. Dar m-am gândit și la Vlad: cum m-a ținut de mână când am pierdut primul copil, cum a stat cu mine nopți întregi când aveam atacuri de panică.

Dimineața, la cafea, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, dacă ar fi fratele tău în locul Alinei?

A oftat adânc.

— N-ar fi. Fratele meu nu cere nimic de la nimeni. Dar dacă ar fi… poate că aș încerca să-l ajut. Dar nu așa, mereu! Irina, tu nu vezi că Alina te folosește? Că mereu te sună doar când are nevoie?

M-am simțit vinovată. Poate avea dreptate. Poate că Alina se obișnuise să mă aibă mereu acolo.

În acea zi am mers la bancă să văd dacă pot face un credit mic pentru Alina. Mi-au spus că nu pot – deja aveam unul pentru apartamentul nostru. Am ieșit plângând din bancă și am sunat-o pe Alina.

— Nu pot să-ți dau bani, i-am spus printre lacrimi. Dar pot veni la tine să stau cu copiii cât cauți un job sau să te ajut cu mâncarea.

A plâns și ea.

— Nu vreau să te cert cu Vlad din cauza mea…

Am simțit că mă sfâșii între două lumi. Am mers acasă și l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând nervos.

— Ce-ai rezolvat? m-a întrebat fără să mă privească.

— Nimic. Nu pot s-o ajut cu bani. Dar o să merg la ea să stau cu copiii.

A aruncat țigara peste balustradă.

— Faci ce vrei tu, ca de obicei!

Am izbucnit:

— Nu fac ce vreau! Fac ce trebuie! Dacă tu ai avea nevoie de mine, aș fi acolo! Dar tu nu vezi decât ce te deranjează pe tine!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi scoase la suprafață: că eu sunt mereu „salvatoarea”, că el e mereu „lipsit de empatie”, că nu știm să fim o familie adevărată.

Zilele următoare au fost reci între noi. M-am dus la Alina și am stat cu copiii ei cât a fost la interviuri. Am gătit împreună, am râs printre lacrimi și mi-am dat seama cât de singură e de fapt sora mea.

Într-o seară, când m-am întors acasă târziu, Vlad mă aștepta în bucătărie.

— Irina… Poate am fost prea dur. Dar mi-e frică să nu te pierd în problemele altora. Mi-e frică să nu uiți de noi.

L-am privit lung.

— Și mie mi-e frică să nu devin o străină pentru sora mea. Suntem tot ce avem una pentru alta.

Ne-am îmbrățișat fără cuvinte. Am înțeles atunci că uneori iubirea înseamnă compromisuri dureroase și că familia nu e niciodată doar alb sau negru.

Alina și-a găsit un job după câteva luni și viața ei a început să se așeze încet-încet. Eu și Vlad am mers la consiliere de cuplu – am învățat să vorbim despre nevoile noastre fără să ne rănim reciproc.

Dar încă mă întreb uneori: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Unde tragem linia între datoria față de familie și datoria față de noi înșine? Poate cineva să răspundă cu adevărat la întrebarea asta?