Între două focuri: Cum a încercat soacra mea să-mi distrugă căsnicia

— Nu ești bună pentru fiul meu, Eszter! Ai să-l tragi în jos, ai să-l faci să sufere!
Cuvintele Ilonei mi-au răsunat în urechi ca un ecou necruțător, în timp ce stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Era o seară rece de noiembrie, iar Gábor întârziase din nou la serviciu. Eram doar eu și ea, două femei despărțite de o prăpastie de neîncredere și resentimente.

— Nu vreau să mă cert cu dumneavoastră, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Dar Ilona nu căuta împăcare. Ochii ei cenușii mă fixau cu o răceală care mă făcea să tremur.

— Nu te-ai potrivit niciodată cu familia noastră. Gábor merita mai mult. O fată ca tine… fără avere, fără nume. Ai venit aici doar să profiți de el!

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe, dar niciodată nu mă obișnuisem cu ele. De fiecare dată când Gábor nu era acasă, Ilona găsea un motiv să mă rănească. Și totuși, nu puteam să-i spun nimic soțului meu. Îl iubeam prea mult ca să-l pun între mine și mama lui.

Când Gábor a intrat pe ușă, cu obrajii roșii de frig și ochii obosiți, Ilona s-a transformat ca prin minune. Zâmbitoare, grijulie, îi întindea farfuria cu ciorbă și îi povestea cât de mult s-a gândit la el toată ziua. Eu rămâneam în umbră, simțindu-mă invizibilă în propria casă.

— Ce-ai pățit, Eszter? m-a întrebat Gábor într-o seară, văzându-mă abătută.

— Nimic… doar oboseală, am mințit eu, mușcându-mi buzele.

Adevărul era că mă simțeam captivă. După nuntă, Ilona insistase să ne mutăm la ea „până ne punem pe picioare”. Dar lunile treceau și nu reușeam să strângem destui bani pentru un apartament al nostru. Salariile mici, ratele la bancă și prețurile care creșteau de la o zi la alta ne țineau blocați sub același acoperiș cu ea.

Într-o duminică dimineață, când Gábor era la piață, Ilona a intrat în camera noastră fără să bată la ușă.

— Să știi că am vorbit cu el despre tine. I-am spus că nu ești femeia potrivită pentru el. Poate ar trebui să te gândești dacă nu cumva îi faci mai mult rău decât bine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i răspund, dar nu am găsit cuvintele. M-am simțit mică și neputincioasă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji, încercând să-mi ascund suferința. M-am întrebat dacă nu cumva avea dreptate. Dacă nu eram destul de bună pentru Gábor? Dacă dragostea noastră nu era suficient de puternică?

În zilele următoare, Ilona a început să-i strecoare lui Gábor tot felul de minciuni despre mine: că nu fac curat destul de bine, că nu gătesc ca „o nevastă adevărată”, că nu sunt respectuoasă cu ea. Îl vedeam cum devine tot mai distant, cum evită discuțiile cu mine și cum petrece tot mai mult timp la serviciu sau cu prietenii.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Ilona — în care mi-a spus că sunt o rușine pentru familia lor — am izbucnit:

— Gábor, nu mai pot! Ori plecăm de aici, ori eu nu mai rezist!

El m-a privit lung, apoi a oftat adânc.

— Eszter… e mama mea. Nu pot s-o las singură. Știi cât a suferit după ce tata a murit…

— Dar eu? Eu cât mai trebuie să sufăr? Am venit aici pentru tine! Am renunțat la tot ce aveam acasă!

Liniștea care s-a lăsat între noi a fost mai grea decât orice ceartă. În acea noapte am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Au urmat săptămâni de tăcere și tensiune. Ilona jubila văzându-ne distanțați. Într-o zi, m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună, Adriana.

— Eszter, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! Ori îi spui adevărul lui Gábor, ori pleci!

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu soțul meu. L-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Gábor… trebuie să știi ce se întâmplă când nu ești acasă. Mama ta mă umilește zilnic. Îmi spune că nu sunt bună pentru tine, că ar trebui să plec…

A rămas tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știam că nu vă înțelegeți… dar nu mi-am imaginat că e atât de rău.

În acea seară am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit auzită.

A doua zi dimineață, Gábor i-a spus Ilonei că vom pleca din casa ei cât mai curând posibil. Femeia a izbucnit în lacrimi și țipete:

— După tot ce am făcut pentru voi! Asta e recunoștința voastră?

Dar decizia fusese luată. Am început să căutăm chirie și, după câteva luni grele și multe sacrificii, ne-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Nu aveam aproape nimic — doar câteva piese de mobilier vechi și speranța unui nou început.

Relația cu Ilona s-a răcit complet. Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă ar fi trebuit să încerc mai mult să o înțeleg. Dar știu sigur că dacă aș fi rămas acolo, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Acum stau pe canapeaua noastră micuță și îl privesc pe Gábor cum citește liniștit lângă mine. Încerc să uit anii aceia grei și să mă bucur de liniștea pe care am câștigat-o cu greu.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”? Poate că povestea mea va da curaj altora să-și apere dragostea și demnitatea.