Între Datorie și Dragoste: Povestea Mea cu Rareș

— Nu pot să cred că iarăși aduci vorba despre bani! a izbucnit Rareș, trântind cana de cafea pe masă, atât de tare încât am tresărit. Era sâmbătă dimineața, iar lumina palidă a începutului de martie abia pătrundea prin perdelele noastre. M-am uitat la el, cu ochii umezi, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Rareș, e mama… Nu pot să stau cu mâinile în sân. Are nevoie de operația asta. Știi ce au zis doctorii la Fundeni. Dacă nu intervenim acum…

— Și ce vrei să facem? Să ne vindem apartamentul? Să ne împrumutăm pe viață? Eu nu am de gând să sufăr pentru criza financiară a părinților tăi! a spus el, ridicând tonul.

M-am simțit mică, neputincioasă. Parcă tot aerul din bucătărie se rarefiase. Mama era tot ce aveam mai scump după ce tata murise acum trei ani. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când eram mică și mă ducea la școală prin noroaiele din cartierul nostru din Ploiești. Acum, când avea nevoie de mine, cum aș fi putut să-i întorc spatele?

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De jos se auzea larma copiilor care se jucau printre blocuri. Mi-am amintit de copilăria mea, de mirosul de cozonac din casa mamei, de serile în care stăteam la povești până târziu. Cum să-i spun că nu pot să o ajut?

Telefonul a vibrat în buzunar. Era mesaj de la sora mea, Irina: „Ai reușit să vorbești cu Rareș? Eu nu mai am de unde să dau. Mama plânge toată ziua.”

Am oftat adânc și am intrat înapoi în bucătărie. Rareș stătea cu fața în palme.

— Rareș, te rog… Nu e vorba doar despre bani. E mama mea. Dacă ar fi fost mama ta, n-ai fi făcut orice?

S-a uitat la mine cu ochii lui verzi, obosiți.

— Nu știu… Poate că da. Dar ai mei nu ne-au cerut niciodată nimic. Și nici nu ne-au pus în situația asta. Noi avem și noi ratele noastre, planurile noastre… Vrei să renunțăm la vacanța aia la mare? La mobila nouă?

Am simțit cum mă sufoc. Cum putea să compare viața mamei mele cu o vacanță sau cu niște mobilă?

— Rareș, nu e vorba despre concedii sau mobilă! E viața mamei mele! Dacă nu o ajutăm acum, s-ar putea să nu mai apuce niciun Crăciun cu noi!

A tăcut. Am văzut că se luptă cu el însuși. Știam că nu e un om rău, dar era crescut într-o familie unde fiecare leu era calculat, unde orice cheltuială era analizată la sânge.

— Și dacă dăm banii ăștia acum, ce facem dacă rămânem fără? Dacă unul dintre noi pățește ceva? Cine ne ajută pe noi?

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la dulap și am scos plicul cu economiile mele — banii strânși pentru „zile negre”. Erau 7.000 de lei, tot ce reușisem să pun deoparte în ultimii doi ani.

— Uite, eu dau tot ce am. Nu-ți cer nimic din partea ta. Dar nu mă opri să-mi ajut mama!

Rareș s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singură, cu plicul în mână și cu inima frântă.

În zilele următoare, Rareș a devenit tot mai distant. Vorbea puțin, doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul lui la serviciu. Eu alergam între spital și casă, încercând să o susțin pe mama moral și financiar.

Într-o seară, când m-am întors acasă după o zi lungă la spital, l-am găsit pe Rareș stând pe întuneric în sufragerie.

— M-am gândit mult… a început el încet. Poate că ai dreptate. Poate că eu sunt prea rece. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu ne pierdem totul pentru ceva ce nu putem controla.

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna.

— Nu pierdem totul dacă ne ajutăm familia. Pierdem totul dacă ne pierdem sufletul.

A oftat și m-a strâns în brațe.

— Promit că voi încerca să te înțeleg mai bine. Dar te rog… Să nu ne pierdem unul pe altul din cauza banilor.

Am plâns amândoi atunci, pentru prima dată împreună după mult timp.

Operația mamei a decurs bine până la urmă. Am reușit să strângem banii cu ajutorul Irinei și al câtorva rude care au pus mână de la mână. Rareș a contribuit și el cu o sumă mică — nu cât mi-aș fi dorit, dar gestul lui a contat enorm pentru mine.

Totuși, ceva s-a schimbat între noi. Am început să vorbim mai deschis despre bani, despre familie și despre prioritățile noastre adevărate. Am realizat că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există și respect pentru valorile celuilalt.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi au trecut prin astfel de conflicte? Oare câți au fost nevoiți să aleagă între familia de origine și cea pe care și-au construit-o? Voi ce ați fi făcut în locul meu?