Între Datoria față de Familie și Iubirea Mea: Povestea Unei Iubiri Încercate

— Iar te sună mama ta? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund frustrarea în timp ce Vlad își căuta telefonul printre pernele canapelei. Era deja a treia oară în seara aceea când telefonul vibra insistent, iar eu simțeam cum răbdarea mea se topește ca zăpada sub soarele de martie.

— Raluca, nu pot să nu răspund. Poate are nevoie de ceva urgent, mi-a spus el, evitându-mi privirea. Știam deja scenariul: mama lui avea nevoie să-i schimbe becul din baie sau să-i aducă medicamente, sora lui voia să-i repare laptopul, iar unchiul său îl ruga să-l ajute cu declarațiile fiscale. Vlad era mereu acolo pentru toți. Pentru mine, însă, timpul lui era mereu pe sponci.

Am oftat adânc și m-am ridicat de pe canapea. În bucătărie, am început să spăl vasele doar ca să-mi ocup mâinile și să nu izbucnesc. Îmi aminteam cum, la începutul relației noastre, promitea că va fi mereu prezent pentru mine. Dar realitatea era alta: eram mereu pe locul doi după familia lui.

— Raluca, nu te supăra, dar nu pot să-i las baltă. Sunt singurul pe care se pot baza, mi-a spus el când a intrat în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche.

— Și eu? Pe cine mă pot baza eu? am întrebat încet, fără să-l privesc.

A tăcut. Am simțit cum tăcerea lui apasă între noi ca o ușă trântită. În acea seară, am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui. Eu mă întrebam dacă iubirea noastră mai are vreo șansă.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit devreme. L-am auzit vorbind la telefon cu sora lui, promițând că va trece pe la ea după serviciu. Am simțit un nod în gât. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă: ochii mei erau roșii de nesomn și tristețe.

La muncă, colega mea, Irina, m-a întrebat dacă sunt bine. Am zâmbit forțat și am dat din umeri.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că uneori simt că nu contez destul pentru Vlad. Familia lui e mereu pe primul loc.

Irina a oftat și mi-a spus:

— Știi, și eu am trecut prin asta cu fostul meu. La un moment dat trebuie să alegi: rămâi și accepți sau pleci și îți cauți fericirea.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Vlad a venit acasă târziu și obosit, am încercat să vorbim.

— Vlad, trebuie să discutăm serios. Simt că nu mai suntem o prioritate pentru tine. Mereu e cineva din familia ta care are nevoie de tine. Dar eu? Eu când mai contez?

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Raluca, nu vreau să te rănesc. Dar nu pot să-mi las familia la greu. Tata ne-a părăsit când eram mici. Mama s-a chinuit singură cu noi. Dacă nu sunt eu acolo pentru ei… cine să fie?

— Dar tu? Tu cine ești pentru tine? Pentru noi? Nu vezi că ne pierdem?

A tăcut din nou. Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Poate că ar trebui să mergem la un consilier de cuplu… sau măcar să încercăm să stabilim niște limite sănătoase, am spus printre suspine.

Vlad a dat din cap încet:

— Nu știu dacă pot… Mă simt vinovat dacă nu îi ajut.

În zilele următoare, totul a continuat la fel. Vlad era mereu pe drumuri: ba la mama lui cu cumpărături, ba la sora lui cu fetița bolnavă, ba la unchiul care avea nevoie de bani împrumut. Eu eram tot mai singură în apartamentul nostru mic din Militari.

Într-o seară de vineri, când plănuisem o cină romantică doar pentru noi doi, Vlad m-a sunat că întârzie — mama lui alunecase pe scări și trebuia dusă la spital. Am stat singură la masă, privind lumânările care se topeau încet.

Când a ajuns acasă după miezul nopții, l-am privit lung:

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Nu vreau să fiu mereu pe locul doi.

— Îmi pare rău… Dar nu pot altfel.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. În weekendul acela am plecat la părinții mei la Ploiești ca să mă liniștesc. Mama m-a privit cu ochii ei blânzi:

— Draga mea, sacrificiul e frumos doar dacă e reciproc. Nu poți construi o familie dacă unul trage tot timpul pentru alții.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Când m-am întors acasă, l-am găsit pe Vlad stând pe canapea cu capul în mâini.

— Raluca… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu știu cum să mă împart între voi toți.

— Poate că trebuie să alegi ce vrei cu adevărat. Sau măcar să găsești un echilibru… Altfel ne vom pierde definitiv.

Nu știu ce va urma pentru noi. Poate vom găsi o cale de mijloc sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur că merit să fiu iubită pe deplin, nu doar atunci când ceilalți nu au nevoie de el.

Oare câți dintre noi acceptăm prea mult din dorința de a nu răni pe ceilalți? Și cât timp putem trăi într-o relație în care suntem mereu pe locul doi?