Inima fierbinte sub capac: Povestea unei iubiri care arde încet

— Camelia, ai făcut ciorba aia de pui? Să nu fie de ieri, știi că nu suport mâncarea reîncălzită!

Vocea lui Radu răsună din dormitor, ascuțită ca o lamă. Mă uit la ceas: 5:12 dimineața. Îmi trag halatul peste pijama și mă strecor în bucătărie, unde mirosul de ceapă tăiată și cafea proaspătă se amestecă într-un abur familiar. Mâinile îmi tremură ușor când iau cuțitul. De doisprezece ani, fiecare zi începe la fel: cu o listă de cerințe și cu teama că nu voi reuși să le îndeplinesc pe toate.

Radu nu a fost mereu așa. Îl cunoscusem la facultate, la Cluj, când era vesel, spontan și mă făcea să râd cu pofta lui de viață. Atunci, gătitul era un joc între noi: el aducea vinul, eu făceam paste și dansam printre cratițe. Dar după ce ne-am mutat în București și s-a angajat la bancă, ceva s-a schimbat. A devenit tot mai rigid, tot mai obsedat de control. „Mâncarea veche e nesănătoasă”, spunea el. „Dacă mă iubești, gătești proaspăt.”

La început am crezut că e doar o fază. Apoi au trecut anii și am ajuns să-mi organizez viața după mesele lui Radu. Dimineața îi pregăteam omletă cu verdeață, la prânz supă și friptură, seara salată și ceva dulce. Orice resturi aruncam imediat, ca să nu le vadă. Prietenele mele râdeau: „Ești nebună! Cine mai face așa ceva?” Dar eu le spuneam că dragostea înseamnă compromisuri.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se lipeau ude de geamuri, mama m-a sunat:
— Camelia, tu mai trăiești pentru tine?
Am tăcut. Nu știam ce să-i răspund. În ultimii ani, nu mai ieșisem la film, nu mai citisem o carte până la capăt. Totul era despre Radu: ce vrea să mănânce, cum să fie casa, ce să spun la masa de Crăciun.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am aruncat resturile de supă ca să nu le vadă Radu dimineața, am simțit cum mă apasă ceva în piept. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Nu pentru că eram nefericită — ci pentru că nu mai știam dacă sunt fericită sau nu.

— Camelia, ai uitat să pui sare în piure! — a strigat el într-o seară.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Îmi pare rău, eram obosită.
— Mereu ai scuze! Dacă nu poți să faci un piure ca lumea… — a început el.
Atunci am izbucnit:
— Radu, tu știi cât gătesc pentru tine? Știi câte ore petrec zilnic doar ca să fii tu mulțumit?
El s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.
— Asta e datoria ta ca soție! — a spus rece.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care lucra două schimburi la fabrică și totuși găsea timp să râdă cu noi la masă. M-am gândit la mine, la fata care visa să scrie povești și să călătorească. Unde dispărusem?

A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:
— Ce-ai pățit?
I-am spus totul. A ascultat fără să mă judece.
— Camelia, tu meriți mai mult decât să fii bucătăreasa cuiva.
Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua.

Seara, când Radu a venit acasă și a întrebat ce e la cină, i-am spus:
— Azi nu am gătit nimic. Am avut nevoie de timp pentru mine.
A izbucnit:
— Cum adică? Ce fel de soție ești tu?
Am simțit frica aceea veche urcându-mi în piept, dar am rămas pe poziții:
— Sunt o femeie care vrea să trăiască și pentru ea însăși.

Au urmat zile tensionate. Radu a refuzat să vorbească cu mine. Mama mi-a spus să fiu tare. Mirela m-a invitat la film. Pentru prima dată după ani de zile, am râs fără să mă gândesc la ce trebuie să gătesc a doua zi.

Într-o duminică dimineață, Radu s-a așezat în fața mea cu o privire obosită:
— Camelia… Poate am exagerat. Dar nu știu altfel.
— Nici eu nu mai pot altfel — i-am răspuns.
Am decis să mergem împreună la consiliere de cuplu. Nu știu dacă vom reuși să ne regăsim sau dacă drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru cineva care nu mă vede cu adevărat.

Uneori mă întreb: cât din noi trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Și când devine iubirea doar o povară ascunsă sub capacul unei oale care fierbe prea mult?