Îndoiala care mi-a sfâșiat familia: Povestea unei mame acuzate pe nedrept

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea lui Vlad, soțul meu, răsuna ca un ecou în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar lumina chioară a neonului făcea umbre ciudate pe chipul lui. Ținea în mână o cană de ceai, dar mâinile îi tremurau. Pe masa dintre noi, monitorul bebelușului pâlpâia liniștit, semn că Darius, băiețelul nostru de șase luni, dormea adânc.

— Ce vrei să spui? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul. Știam că ceva nu e în regulă de câteva săptămâni, dar nu voiam să accept.

— Mama… și tata… ei… cred că Darius nu e al meu. Că tu… că ai avut pe altcineva. Că m-ai mințit.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece. Am simțit cum mi se taie respirația, cum lumea mea se prăbușește. Am început să tremur, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Vlad, cum poți să spui așa ceva? Cum poți să crezi așa ceva despre mine?

El a lăsat capul în jos, evitându-mi privirea.

— Nu cred, Sorina. Dar… ai văzut cum se uită la el. Că nu seamănă cu mine, că are ochii verzi ca bunicul tău, nu ca ai mei. Că s-a născut cu două săptămâni mai devreme… Toți vorbesc. Mă întreabă dacă sunt sigur.

Am izbucnit în plâns, cu palmele strânse pe genunchi. Nu era prima dată când simțeam răceala și suspiciunea din partea socrilor mei, dar niciodată nu crezusem că vor merge atât de departe. Mă simțeam ca o străină în propria mea familie.

A doua zi, am mers la ei acasă. Casa lor veche din Rahova mirosea a ciorbă și a mușcate. Maria, soacra mea, m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Ce faci, mamă? Darius e bine? a întrebat, dar privirea i-a alunecat imediat spre Vlad.

— Putem vorbi? am spus, încercând să-mi țin vocea fermă.

Ne-am așezat toți patru la masă. Tata-socru, domnul Ion, a început primul:

— Sorina, noi nu vrem să te supărăm, dar trebuie să știm adevărul. Vlad e băiatul nostru și vrem să fim siguri că nu-l minți.

— Ce vreți să spuneți? am întrebat, deși știam deja răspunsul.

— Vrem test ADN! a izbucnit Maria. Să nu mai fie vorbe!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum puteau să creadă așa ceva despre mine? Cum putea Vlad să stea acolo, fără să mă apere?

— Dacă asta vă liniștește… facem testul! am spus printre dinți, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Au urmat zile de coșmar. Vecinii au început să șușotească. Prietenele mele mă priveau cu milă. Mama mea plângea la telefon, spunând că nu meritam așa ceva. Vlad era tot mai absent, prins între loialitatea față de mine și presiunea familiei lui.

Într-o seară, când Darius avea febră și eu nu mai știam ce să fac, am cedat. L-am sunat pe Vlad la serviciu.

— Nu mai pot! Nu mai pot să lupt singură! Dacă nici tu nu mă crezi, spune-mi acum!

A venit acasă târziu, cu ochii roșii de oboseală.

— Sorina, te rog… Nu vreau să te pierd. Dar nu mai suport presiunea. Hai să facem testul, să terminăm cu toate astea!

Am acceptat. Am mers la o clinică privată din centru, cu inima cât un purice. Am privit cum asistenta îi ia sânge lui Darius și am simțit că mă prăbușesc. O mamă nu ar trebui să treacă prin așa ceva.

Au urmat două săptămâni de chin. Vlad dormea pe canapea, eu cu Darius în dormitor. Nu ne mai vorbeam decât despre lucruri practice: lapte, scutece, medicamente. Dragostea noastră părea să se fi evaporat.

Într-o dimineață, am primit rezultatul pe email. Am deschis documentul cu mâinile tremurânde. Vlad era tatăl biologic al lui Darius. Am izbucnit în plâns de ușurare și furie.

Am mers împreună la socri. Le-am pus foaia pe masă.

— Satisfați? am întrebat cu vocea spartă.

Maria s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi.

— Iartă-ne, mamă… Ne-am temut pentru băiatul nostru…

— Dar pentru mine? Pentru Darius? Cine ne mai dă înapoi liniștea pierdută?

Vlad m-a luat de mână.

— Îmi pare rău, Sorina. Am greșit. Dar te rog… nu ne lăsa să ne pierdem familia.

Nu știu dacă pot ierta cu adevărat. Rana e prea adâncă. Dar mă uit la Darius și știu că trebuie să lupt pentru el.

Mă întreb uneori: cât de ușor se poate destrăma încrederea? Și cât de greu se repară? Oare voi mai putea vreodată să am încredere deplină în cei din jurul meu?