În loc de „Bună,” am auzit „Sunt soția lui Mihai.” A fost devastator

Carla și cu mine eram prietene încă din facultate, iar activitatea noastră preferată era să ne întâlnim la cafea în cafeneaua noastră preferată, „Colțul Confortabil.” Era un loc mic și intim, cu o lumină caldă și aroma de cafea proaspăt preparată umplând aerul. În acea zi, eram adâncite în conversație despre viețile noastre, împărtășindu-ne luptele și triumfurile.

„Carla, nu mai știu ce să fac,” am spus, amestecându-mi latte-ul absent. „Eu și Andrei ne certăm atât de mult în ultima vreme. Parcă suntem pe planete diferite.”

Carla a dat din cap cu simpatie. „Te înțeleg, Neveah. Relațiile sunt muncă grea. Dar voi doi sunteți împreună de atât de mult timp. Poate e doar o perioadă dificilă.”

Pe măsură ce ne continuam conversația, am observat un tânăr apropiindu-se de masa noastră. Avea un zâmbet prietenos și o aură de încredere. Părea să aibă vreo treizeci de ani, cu părul aranjat cu grijă și o ținută casual dar stilată. Nu m-am putut abține să nu simt un fior de emoție. Poate că aceasta era distragerea de care aveam nevoie.

„Bună,” a spus el, trăgând un scaun și așezându-se fără să aștepte o invitație. „Vă deranjează dacă mă alătur?”

Carla și cu mine ne-am privit una pe cealaltă, ușor surprinse de îndrăzneala lui, dar am dat din cap. „Sigur, de ce nu?” a spus Carla cu un zâmbet.

„Sunt Mihai,” s-a prezentat el, întinzând o mână. „Nu am putut să nu aud conversația voastră. Pare că aveți nevoie de un prieten.”

I-am strâns mâna, simțind o scânteie de conexiune. „Eu sunt Neveah, iar aceasta este Carla. Încântată de cunoștință, Mihai.”

Am petrecut următoarea oră discutând cu Mihai. Era fermecător, amuzant și părea sincer interesat de viețile noastre. Ne-a împărtășit povești despre călătoriile lui, munca lui și chiar dragostea lui pentru literatura clasică. Era revigorant să vorbesc cu cineva nou, cineva care părea să ne înțeleagă.

Pe măsură ce conversația curgea, m-am deschis față de Mihai într-un mod în care nu o mai făcusem cu nimeni altcineva de mult timp. I-am povestit despre luptele mele cu Andrei, temerile mele și visele mele. El asculta atent, oferind cuvinte de încurajare și sfaturi.

Tocmai când începeam să simt o licărire de speranță, o femeie s-a apropiat de masa noastră. Era frumoasă, cu părul lung și curgător și un pas încrezător. L-a privit pe Mihai cu un amestec de afecțiune și iritare.

„Mihai, aici erai,” a spus ea, vocea ei având o tentă de nerăbdare. „Te-am căutat peste tot.”

Expresia lui Mihai s-a schimbat instantaneu. Părea vinovat, aproape panicat. „Oh, bună, Ana,” a spus el ridicându-se repede. „Doar… mă întâlneam cu niște prieteni.”

Ochii Anei s-au îngustat în timp ce ne privea pe mine și pe Carla. „Prieteni, huh?” S-a întors către noi, tonul ei fiind rece. „Eu sunt Ana, apropo. Soția lui Mihai.”

Cuvintele m-au lovit ca un tren. Soție. Am simțit cum inima mi se scufundă și un val de greață m-a cuprins. Cum am putut fi atât de naivă? Cum am putut să mă las prinsă atât de mult în moment?

Fața Carlei reflecta șocul meu. „Soție?” a repetat ea, vocea ei abia fiind o șoaptă.

Mihai ne-a privit cu scuze în ochi. „Îmi pare rău, ar fi trebuit să menționez asta mai devreme. Nu am vrut să vă induc în eroare.”

Ana și-a încrucișat brațele, clar neimpresionată. „Ar trebui să plecăm, Mihai. Acum.”

Fără un alt cuvânt, Mihai a urmat-o pe Ana afară din cafenea, lăsându-ne pe mine și pe Carla într-o tăcere uluită. Atmosfera confortabilă a cafenelei acum părea sufocantă, iar aroma odinioară reconfortantă a cafelei devenise amară.

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. „Nu pot să cred asta,” am șoptit. „Am crezut… am crezut că el era diferit.”

Carla a întins mâna peste masă și mi-a strâns mâna. „Nu e vina ta, Neveah. Nu aveai cum să știi. Unii oameni sunt pur și simplu… înșelători.”

Pe măsură ce stăteam acolo, greutatea situației s-a așezat peste noi. Speranța și entuziasmul pe care le simțisem doar cu câteva momente înainte au fost înlocuite de un profund sentiment de trădare și tristețe. A fost un memento dureros că nu totul este așa cum pare și că uneori, oamenii în care credem că putem avea încredere se dovedesc a fi cei care ne rănesc cel mai mult.