Împrumuturi fără sfârșit: Povara banilor în familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când mama ta nici măcar nu răspunde la telefon de două săptămâni!
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci, strânse pe cana de ceai pe care o țineam ca pe un colac de salvare. Vlad se uita la mine cu ochii lui verzi, obosiți, încercând să găsească o replică ce să nu rănească pe nimeni.
— O să vorbească ea cu noi, ai răbdare…
— Răbdare? Sunt șase luni de când i-am dat banii! Șase luni în care am plătit ratele la bancă din salariul meu, în timp ce ea…
M-am oprit. Nu voiam să spun ceva ce nu puteam lua înapoi. Dar adevărul era că simțeam cum fiecare zi care trecea fără vreo veste de la soacra mea era ca o trădare personală.

Totul a început într-o seară de martie, când Maria, mama lui Vlad, a venit la noi cu ochii roșii și vocea stinsă. „Fata mea, Vlad, am nevoie de ajutor. M-au sunat de la bancă, dacă nu plătesc până vineri, pierd apartamentul.”

Nu era prima dată când Maria avea probleme cu banii. Întotdeauna găsea o cale să se descurce, dar de data asta părea altfel. Vlad s-a uitat la mine cu speranță și teamă. Știam că nu putem lăsa o femeie de 62 de ani pe drumuri. Am scos banii din economiile noastre — 20.000 de lei — și i-am dat fără să clipesc.

La început, Maria ne suna aproape zilnic să ne mulțumească. „Sunteți copiii mei de aur! Vă dau banii înapoi imediat ce primesc pensia suplimentară.” Dar pensia suplimentară nu a venit niciodată. Apoi telefoanele s-au rărit. Apoi au încetat.

Între timp, eu și Vlad am început să ne certăm tot mai des. Facturile se adunau, iar eu trebuia să refuz invitațiile prietenilor la cafea sau să amân cumpărarea unei perechi noi de pantofi pentru fetița noastră, Ilinca. Vlad încerca să mă liniștească: „E mama, nu ne-ar face rău intenționat.” Dar eu simțeam că sunt prinsă într-o capcană.

Într-o duminică după-amiază, am decis să mergem la Maria acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Ne-a deschis zâmbind forțat, cu părul nespălat și ochii triști.

— Mamă, trebuie să vorbim despre bani… a început Vlad.

Maria a oftat adânc și a început să plângă.

— Nu am de unde, Vlad! Am încercat… Am vrut să vă dau înapoi… Dar mi-au tăiat și ajutorul social… Ce vrei să fac? Să mă duc la cerșit?

M-am simțit vinovată pentru că am adus vorba. Dar apoi m-am enervat. De ce trebuia eu să port povara asta? De ce nu putea Vlad să fie mai ferm? De ce Maria nu putea măcar să fie sinceră?

Seara, acasă, discuția a explodat.

— Tu nu vezi că mama ta profită de noi? Că nu are niciun plan să ne dea banii înapoi?

— E mama mea! Ce vrei să fac? S-o dau afară din viața mea?

— Vreau doar să recunoști că ne-a pus într-o situație imposibilă!

Vlad a tăcut mult timp. În ochii lui am văzut pentru prima dată frica — frica de a-și pierde mama sau soția.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă, acasă eram irascibilă. Ilinca mă întreba mereu: „Mami, de ce ești tristă?” Nu știam ce să-i răspund.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Am vorbit cu mama. Mi-a spus că încearcă să-și găsească un loc de muncă part-time. Poate reușește să ne dea măcar o parte din bani…

Am izbucnit în râs amar.

— La 62 de ani? Cine o angajează? Vlad, trebuie să acceptăm că banii ăștia nu-i vom mai vedea niciodată!

A tăcut din nou. Apoi m-a luat în brațe și am plâns amândoi.

În următoarele luni am încercat să ne refacem bugetul. Am renunțat la vacanța planificată la mare și am început să gătim mai mult acasă. Însă tensiunea dintre mine și Vlad nu dispăruse. Orice discuție despre bani se transforma într-o ceartă mocnită.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea Ilincăi m-a tras deoparte.

— Doamnă Radu, Ilinca e mai retrasă în ultima vreme. A spus că acasă e mult zgomot…

Am simțit cum mi se rupe inima. Ne certam atât de mult încât copilul nostru suferea.

În acea seară am stat toți trei la masă și am vorbit deschis cu Ilinca despre problemele noastre — pe limba ei micuță. I-am promis că vom încerca să fim mai liniștiți și mai veseli.

Cu timpul am învățat să trăim cu pierderea banilor și cu dezamăgirea față de Maria. Vlad a început să meargă singur la ea; eu nu mai puteam. Relația mea cu soacra s-a răcit iremediabil.

Uneori mă întreb dacă am greșit ajutând-o sau dacă vina e doar a ei că nu și-a ținut promisiunea. Alteori mă gândesc dacă familia chiar merită orice sacrificiu sau dacă trebuie să știm când să spunem „nu”.

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător. Ce faceți când ajutorul oferit din inimă se transformă într-o povară? Cât suntem dispuși să sacrificăm pentru familie înainte ca totul să se rupă?