„I-am spus că dacă ar avea un pic de conștiință, măcar vasele le-ar spăla: Fiul meu mi-a zis că vreau să-i distrug familia”

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să vin aici și să văd cum trăiți în mizerie! Dacă fata asta ar avea un pic de conștiință, măcar vasele le-ar spăla! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile.

Vlad, fiul meu, s-a ridicat de la masă, cu ochii plini de furie și dezamăgire. — Mamă, tu chiar nu vezi că exagerezi? De fiecare dată când vii, găsești ceva de comentat. Nu poți să lași lucrurile să fie? Nu poți să accepți că am propria mea familie?

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să-i spun cât am suferit pentru el, cât am muncit, cât am renunțat la mine pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Am privit-o pe Andreea, nora mea, cum stătea cu ochii în telefon, ignorând totul, ca și cum nu ar fi fost vorba despre ea. În jurul nostru, bucătăria era plină de vase murdare, resturi de mâncare, haine aruncate pe scaune. Mirosea a neglijență și a indiferență.

Mi-am amintit de vremurile când Vlad era mic, când eram doar noi doi. Avea doar trei ani când tatăl lui ne-a părăsit. M-a lăsat cu datorii, cu un copil mic și cu o inimă frântă. „Nu mai pot, Maria, m-am săturat să muncesc pentru voi. Vreau să trăiesc și eu, să mă bucur de viață”, mi-a spus într-o seară, înainte să plece. Apoi am aflat că avea pe altcineva, o femeie mai tânără, fără griji, fără copii. Am plâns nopți întregi, dar nu mi-am permis să cad. Vlad avea nevoie de mine. Am muncit la două joburi, am făcut curățenie în casele altora, am spălat scări de bloc, am vândut legume în piață. Totul pentru el.

Când Vlad a intrat la facultate, am simțit că tot sacrificiul meu a avut un rost. Era mândria mea, băiatul meu deștept, educat, cu visuri mari. Apoi a cunoscut-o pe Andreea. La început, am fost bucuroasă. Era frumoasă, părea cuminte, venea dintr-o familie bună. Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să văd lucruri care nu-mi plăceau. Era comodă, nu punea mâna pe nimic, Vlad făcea totul prin casă. Ea stătea pe telefon, ieșea cu prietenele, iar când veneam în vizită, mă privea de parcă aș fi fost o povară.

— Mamă, nu e treaba ta cum ne organizăm noi, mi-a spus Vlad într-o zi, când am încercat să-i spun că nu e normal să muncească el toată ziua, iar ea să nu facă nimic.

— Vlad, nu vreau să mă bag, dar nu pot să tac când văd că te consumi, că nu ai parte de liniște acasă. Eu știu ce înseamnă să fii singur, să nu ai sprijin. Nu vreau să treci prin ce am trecut eu, i-am răspuns, cu voce blândă.

— Tu nu înțelegi, mamă! Nu e ca la tine! Andreea e altfel, noi suntem altfel. Lasă-ne în pace!

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă am fost prea dură, prea protectoare. Poate că am vrut prea mult să-l feresc de suferință, să-i ofer tot ce nu am avut eu. Dar nu puteam să stau deoparte și să-l văd cum se pierde, cum devine tot mai trist, mai obosit, mai absent.

Într-o zi, m-a sunat plângând. — Mamă, nu mai pot. Mă simt ca un străin în propria casă. Andreea nu mă ascultă, nu mă respectă. Tot eu trebuie să fac curat, să gătesc, să am grijă de copil. Ea zice că nu e treaba ei. Că dacă vreau ordine, să fac eu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la ei, am încercat să vorbesc cu Andreea. — Draga mea, știu că nu e ușor, dar familia înseamnă să vă ajutați, să vă sprijiniți. Nu poți să-l lași pe Vlad să facă totul singur. Măcar vasele să le speli, dacă altceva nu poți.

M-a privit cu dispreț. — Nu sunteți la dumneavoastră acasă, doamnă Maria. Eu nu am crescut să fiu servitoare. Dacă Vlad are o problemă, să și-o rezolve singur.

Atunci am izbucnit. — Dacă ai avea un pic de conștiință, măcar vasele le-ai spăla! Nu e vorba de servitute, e vorba de respect, de familie!

Vlad a intrat în bucătărie, a auzit totul. — Gata, mamă! Ajunge! Nu vezi că ne faci mai mult rău decât bine? Vrei să ne distrugi familia? De ce nu poți să ne lași în pace?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu, care am dat totul pentru el, eram acum dușmanul. Am plecat fără să mai spun nimic. Am plâns tot drumul spre casă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit, dacă nu cumva am fost prea prezentă, prea implicată. Poate că ar fi trebuit să-l las să se descurce singur, să învețe pe pielea lui ce înseamnă viața de familie.

Au trecut săptămâni fără să ne vorbim. Mă uitam la telefon, sperând să mă sune, să-mi spună că îi e dor de mine, că are nevoie de sfatul meu. Dar nu a făcut-o. Am început să mă simt inutilă, de parcă tot ce am făcut până acum nu a contat. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că va înțelege într-o zi. Dar dacă nu va înțelege niciodată? Dacă va rămâne cu impresia că eu am vrut să-i distrug familia?

Mă uit la poza lui de când era mic, cu ochii mari și zâmbetul sincer. Unde am greșit? Oare e mai bine să taci și să lași copiii să-și trăiască viața, chiar dacă îi vezi că se pierd? Sau să spui adevărul, cu riscul de a-i pierde pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru copilul tău, ca să nu devii, la final, străinul din viața lui?