„Hai să împărțim nota”, a spus el: Povestea unei întâlniri care m-a schimbat

— Hai să împărțim nota, a spus Vlad, uitându-se peste marginea meniului, cu o privire rece, aproape calculată. Mâinile îmi tremurau ușor pe marginea mesei, încercând să-mi ascund dezamăgirea sub un zâmbet politicos. Era prima noastră întâlnire, după două săptămâni de mesaje pline de promisiuni și glume complicate, și totul părea să se destrame într-o secundă.

Nu era vorba despre bani. Nu era nici măcar despre gestul în sine. Era despre felul în care spusese asta – fără urmă de căldură, fără să mă privească în ochi, ca și cum eram doar o altă bifă pe lista lui de întâlniri. În mintea mea, se derulau toate sfaturile mamei: „Fii atentă la detalii, Irina. Un bărbat adevărat știe să fie atent.” Dar eu nu voiam să fiu ca mama, mereu suspicioasă, mereu cu garda sus. Poate de aceea am ignorat primul semn.

Totul începuse într-o seară ploioasă de aprilie, când am decis să-mi fac cont pe o aplicație de dating. Prietenele mele râdeau: „Irina, tu? Tu care citești poezii și crezi că dragostea vine ca-n filme?” Dar eu voiam să încerc. Să ies din bula mea de profesoară de română dintr-un liceu de cartier din București. Să simt că trăiesc.

Vlad părea diferit. Avea 34 de ani, lucra în IT, vorbea frumos despre cărți și jazz. În poze părea relaxat, cu ochii aceia verzi care promiteau mistere. Mesajele lui erau pline de umor și subtilitate. Am început să vorbim în fiecare seară, până târziu. Îmi povestea despre copilăria lui la Ploiești, despre cum visa să călătorească în Japonia și despre relația complicată cu tatăl lui. M-a cucerit vulnerabilitatea lui aparentă.

Când mi-a propus să ne vedem la un bistro cochet din centru, am simțit fluturi în stomac. M-am pregătit ore întregi: rochia preferată, parfumul discret, rujul roșu pe care îl port doar la ocazii speciale. Când am ajuns, el era deja acolo, cu telefonul în mână. S-a ridicat să mă salute, dar nu m-a privit cu adevărat. Am dat vina pe emoții.

Cina a decurs ciudat. Vorbea mult despre el, despre proiectele lui, despre cât de greu e să găsești oameni „de calitate” în București. Când încercam să povestesc ceva despre mine sau despre elevii mei, schimba subiectul sau verifica telefonul. La desert, mi-a spus direct:

— Să știi că nu cred în clișeele astea cu bărbatul care plătește tot. Suntem adulți, nu?

Am zâmbit stânjenită:

— Sigur… nu e problemă.

Dar era o problemă. Nu pentru că nu voiam să plătesc jumătate, ci pentru că simțeam că nu sunt văzută. Că nu conta cine sunt sau ce simt.

După întâlnire, am mers acasă pe jos, sub ploaia măruntă. Am intrat în apartamentul mic unde locuiam cu mama și fratele meu mai mic, Radu. Mama m-a întrebat imediat:

— Cum a fost?

Am ridicat din umeri:

— Bine… cred.

Ea a oftat:

— Irina, tu meriți mai mult decât băieți care nu știu ce vor.

Am dat ochii peste cap:

— Mamă, nu e totul alb sau negru.

Dar noaptea n-am putut dormi. M-am gândit la tata – cum plecase când aveam 12 ani și nu mai dăduse niciun semn. Poate de aceea mă agățam de orice urmă de atenție masculină.

A doua zi, Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „A fost ok aseară. Poate mai ieșim.” Am răspuns politicos, dar ceva în mine s-a rupt.

În zilele următoare am început să văd tot mai clar semnele pe care le ignorasem: felul în care vorbea doar despre el, lipsa de interes față de viața mea, glumele pasiv-agresive despre femei „prea sensibile”. Prietena mea cea mai bună, Oana, mi-a spus direct:

— Irina, tu nu vezi că te folosește doar ca să-și hrănească ego-ul?

Am izbucnit:

— Poate sunt eu prea pretențioasă! Poate așa sunt toți bărbații acum!

Oana a tăcut o clipă:

— Nu toți. Dar tu meriți pe cineva care te ascultă.

În weekend am mers la țară la bunica mea din Prahova. Acolo timpul curgea altfel. Bunica făcea cozonaci și îmi povestea cum l-a cunoscut pe bunicul: „Mi-a adus flori din grădină și mi-a scris poezii pe șervețele.” Am simțit un nod în gât.

Într-o seară am primit un mesaj de la Vlad: „Vii la mine? Am chef de un film.” Am stat minute bune uitându-mă la ecran. Mi-am dat seama că nu voiam să fiu doar o prezență comodă pentru cineva care nu mă vede cu adevărat.

I-am răspuns simplu: „Nu cred că mai are rost.”

A doua zi am mers la școală cu ochii umflați de plâns. Un elev mi-a lăsat pe catedră o floare desenată stângaci și un bilețel: „Doamna profesoară, sunteți cea mai bună!” Am zâmbit printre lacrimi.

Seara am stat cu mama la masă și i-am spus totul. Ea m-a luat în brațe:

— Irina, uneori trebuie să treci prin dezamăgiri ca să te cunoști mai bine.

Acum mă uit înapoi și mă întreb: De ce acceptăm atât de puțin uneori? De ce ne mulțumim cu firimituri când sufletul nostru tânjește după ceva adevărat? Poate pentru că ne e teamă să fim singuri sau poate pentru că încă sperăm că oamenii pot fi mai buni decât par la prima vedere.

Voi ce credeți? Cât ar trebui să tolerăm într-o relație înainte să spunem „ajunge”? Și cum recunoaștem acele semne mici care ne spun că merităm mai mult?