Gustul Amărăciunii: Povestea unei Cine Care a Schimbat Totul
— Nu pot să cred că ai încălzit iar ciorba de ieri, Irina! Ți-am spus de atâtea ori că vreau mâncare proaspătă, nu resturi! Rareș ridică vocea, iar cuvintele lui mă lovesc ca un bici. Mă uit la el, cu lingura încă în mână, simțind cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.
— Rareș, am venit târziu de la serviciu. Am stat două ore în trafic, apoi am trecut pe la mama să-i duc medicamentele. Nu am avut timp să gătesc altceva… încerc să mă justific, dar știu deja că nu contează. Pentru el, scuzele mele sunt doar zgomot de fundal.
El oftează teatral și își aruncă șervetul pe masă. — Nu înțelegi! Nu e vorba doar de mâncare. E vorba de respect. Dacă ți-ar păsa cu adevărat, ai face un efort. Dar tu… tu mereu alegi calea ușoară.
Îmi simt obrajii arzând. Mă uit la fetița noastră, Mara, care stă cu ochii mari la noi, încercând să înțeleagă de ce părinții ei se ceartă din nou. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă.
— Calea ușoară? Rareș, tu știi cât muncesc? Știi cât mă zbat să țin casa asta pe linia de plutire? Tu vii acasă și te aștepți să fie totul perfect: mâncare caldă, haine călcate, copil fericit… Dar eu? Eu când mai am voie să fiu obosită?
El se ridică brusc de la masă. — Nu mai suport atmosfera asta! Dacă nu poți face față, poate ar trebui să ne gândim serios la ce facem mai departe.
Ușa trântită răsună în toată casa. Mara începe să plângă încet. O iau în brațe și îi șoptesc că totul va fi bine, deși nici eu nu mai cred asta. Mă simt ca o umbră în propria mea viață, prinsă între așteptările lui Rareș și nevoile mele pe care le ignor de ani de zile.
Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la începuturile noastre, când Rareș era atent și grijuliu. Îmi aducea flori fără motiv și îmi spunea că sunt tot universul lui. Dar ceva s-a schimbat după ce Mara s-a născut. El a devenit tot mai pretențios, iar eu tot mai obosită. Fiecare zi e o luptă: cu serviciul, cu gospodăria, cu dorința lui de perfecțiune.
A doua zi dimineață, îl găsesc pe Rareș în bucătărie, privind absent pe geam. Încerc să sparg gheața:
— Vrei cafea?
El dă din cap fără să mă privească. — Irina, nu vreau să ne certăm mereu. Dar simt că nu mai suntem o echipă.
Îmi mușc buza de jos și încerc să-mi adun curajul. — Poate pentru că nu mă mai vezi ca pe un partener, ci ca pe cineva care trebuie să-ți satisfacă toate dorințele.
Se uită la mine pentru prima dată după mult timp. — Poate ai dreptate… Dar nici tu nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit.
Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice palmă. Îmi dau seama că am ajuns aici pentru că am acceptat prea multe compromisuri, pentru că am pus mereu nevoile lui înaintea mea. Dar cât timp poți trăi așa fără să te pierzi cu totul?
În zilele următoare, atmosfera din casă e apăsătoare. Mara încearcă să ne facă să râdem cu desenele ei stângace, dar zâmbetele noastre sunt forțate. Mama mă sună și îmi spune că arăt obosită, dar nu am curajul să-i spun adevărul.
Într-o seară, după ce Mara adoarme, îl găsesc pe Rareș stând pe balcon cu o bere în mână.
— Rareș… crezi că mai avem vreo șansă?
El oftează și își trece mâna prin păr. — Nu știu, Irina. Poate dacă am încerca să ne ascultăm mai mult…
— Eu te-am ascultat mereu, îi spun cu voce tremurată. Dar tu? Tu m-ai întrebat vreodată ce simt? Ce vreau?
Tace mult timp. — Nu… Poate că nu.
Liniștea dintre noi e grea ca plumbul. Știu că trebuie să aleg: să continui să mă sacrific sau să lupt pentru mine însămi.
În acea noapte iau o decizie: nu voi mai lăsa așteptările nimănui să-mi dicteze viața. A doua zi dimineață îi spun lui Rareș că avem nevoie de ajutor — consiliere de cuplu sau o pauză reală. El nu protestează; pare chiar ușurat.
Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu mai pot trăi doar pentru a-i face altcuiva pe plac.
Oare câte femei din România trăiesc zilnic această poveste? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru a păstra aparențele? Poate e timpul să vorbim deschis despre sacrificiile care ne macină tăcut.