Fiul meu, străinul: Povestea unei mame care și-a pierdut băiatul fără să știe

— Nu mai veni, mamă, nu are rost! mi-a spus Radu, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosea de fiecare dată când încercam să mă apropii de el. Era trecut de miezul nopții și ploua cu găleata. Stăteam în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche și cu inima strânsă ca un pumn. Îmi venea să țip, să-l rog să nu mă alunge, dar am rămas tăcută, ascultând cum liniștea dintre noi creștea ca un zid.

Radu era singurul meu copil. L-am crescut singură după ce tatăl lui, Viorel, ne-a părăsit când băiatul avea doar șase ani. Am muncit pe brânci la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova, am făcut tot ce am putut ca să nu-i lipsească nimic. Dar, pe măsură ce a crescut, Radu s-a retras tot mai mult în el. Nu-mi povestea nimic despre școală, despre prieteni, despre iubirile lui. Îmi răspundea în doi peri și dispărea ore întregi prin oraș, iar eu mă consolam cu gândul că așa sunt adolescenții.

Anii au trecut. Radu a terminat liceul cu greu, apoi a plecat la Iași la facultate. Venea acasă rar și stătea puțin. De fiecare dată când încercam să-l întreb ceva mai personal, se închidea ca un arici. „Lasă-mă, mamă, nu mă mai bate la cap!” îmi spunea și eu mă retrăgeam rușinată, convinsă că poate exagerez.

Într-o zi de toamnă târzie, am primit un telefon de la un număr necunoscut. O voce de femeie mi-a spus că Radu e la spital, la urgențe. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am luat primul tren spre Iași și am alergat prin ploaie spre spital, cu sufletul la gură.

Când am ajuns, l-am găsit pe Radu întins pe un pat alb, cu perfuzii în braț și ochii închiși. Lângă el stătea o fată tunsă scurt, cu ochii roșii de plâns. — Sunteți mama lui? m-a întrebat ea cu o voce stinsă. — Da… da, eu sunt. Ce s-a întâmplat? — A leșinat în club… Nu mâncase de două zile și… a băut prea mult. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Am stat lângă patul lui toată noaptea. Când s-a trezit, m-a privit cu ochii goi și a întors capul spre perete. — De ce ai venit? Nu trebuia să vii… — Sunt mama ta! Cum să nu vin? Ce s-a întâmplat cu tine, Radu? De ce nu mi-ai spus nimic?

A oftat adânc și a început să plângă în hohote. Nu-l mai văzusem niciodată așa. — Mamă… nu știi nimic despre mine! Niciodată nu ai știut! — Cum poți spune asta? Am făcut tot ce am putut pentru tine! — Ai făcut ce ai putut… dar niciodată nu m-ai întrebat ce simt eu cu adevărat! Tot timpul ai vrut doar să fie bine… dar nu ai vrut să vezi când era rău!

Am rămas împietrită. M-am gândit la toate momentele când îl vedeam trist sau nervos și îi spuneam doar „Lasă că trece!” sau „Nu-i nimic, o să fie bine!” Poate că nu l-am ascultat niciodată cu adevărat.

În zilele următoare am aflat lucruri despre Radu care m-au șocat. Prietena lui, Irina, mi-a povestit că Radu lucra noaptea într-un bar ca să-și plătească chiria și facultatea pentru că îi era rușine să-mi ceară bani. Că avea atacuri de panică și nu voia să mă îngrijoreze. Că se simțea singur și pierdut într-un oraș mare unde nimeni nu-l cunoștea cu adevărat.

Am început să mă întreb: unde am greșit? De ce nu am reușit să fiu mama de care avea nevoie? De ce nu am văzut suferința lui?

Într-o seară, după ce s-a externat, am stat împreună pe banca din fața blocului unde stătea cu chirie. — Mamă… știi cât de greu mi-a fost să-ți spun că nu sunt bine? Mereu ai fost puternică… și eu n-am vrut să te dezamăgesc. — Nu trebuie să fii puternic pentru mine, Radu! Eu sunt aici pentru tine… chiar dacă n-am știut mereu cum să-ți arăt asta.

A zâmbit trist și m-a luat de mână. — Poate că nici eu n-am știut cum să-ți spun ce simt…

De atunci încercăm să ne apropiem din nou. Învăț să-l ascult fără să judec și fără să dau sfaturi necerute. Învăț să fiu prezentă cu adevărat în viața lui.

Dar uneori mă întreb: oare câți părinți își cunosc cu adevărat copiii? Oare câți copii trăiesc cu frica de a-și dezamăgi părinții? Poate că e timpul să ne ascultăm mai mult unii pe alții…

Voi ce credeți? Chiar ne cunoaștem copiii sau doar credem că știm totul despre ei?