Fiul meu a dispărut: Povestea unei mame care a descoperit adevărul amar despre propria familie

— Doamnă Maria, vă rog, ajutați-mă! Nu mai știu ce să fac…

Am deschis ușa și am văzut-o pe fata aceea tânără, cu ochii roșii de plâns, hainele ude și tremurândă. Nu o mai văzusem niciodată. S-a prezentat ca fiind logodnica lui Vlad, fiul meu. Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad nu mi-a spus niciodată că are o iubită, cu atât mai puțin că ar fi logodit. Și acum, fata asta îmi spune că nu l-a mai văzut de două săptămâni.

— Intră, te rog, i-am spus, încercând să-mi ascund șocul.

S-a așezat pe canapea și a început să plângă în hohote. Mi-a povestit că Vlad a plecat într-o seară, spunând că merge la mine să mă ajute cu ceva prin curte. Nu a mai ajuns niciodată acasă. Telefonul lui e închis, prietenii nu știu nimic, iar poliția nu pare să ia cazul prea în serios. Am simțit un nod în gât. Ultima dată când vorbisem cu Vlad fusese acum trei săptămâni, când ne-am certat rău din cauza tatălui lui.

— Nu știam că Vlad are o logodnică… am șoptit, mai mult pentru mine.

— Nici eu nu știam că are probleme cu dumneavoastră… mi-a răspuns ea printre suspine.

M-am simțit vinovată. Poate dacă aș fi fost o mamă mai deschisă, Vlad nu ar fi simțit nevoia să-și ascundă viața de mine. Dar după ce soțul meu, Ion, ne-a părăsit pentru altă femeie, m-am închis în mine și am devenit mult prea protectoare cu Vlad. El era tot ce aveam.

În zilele următoare, am început să caut răspunsuri. Am sunat la toți prietenii lui Vlad. Nimeni nu știa nimic. Am mers la poliție împreună cu Andreea — așa o chema pe logodnica lui — dar am primit doar promisiuni vagi. „E major, poate a plecat de bunăvoie”, ne-au spus.

Noaptea nu mai dormeam deloc. Mă uitam la pozele cu Vlad din copilărie și mă întrebam unde am greșit. Într-o seară, am găsit în camera lui un caiet vechi, ascuns sub saltea. Era plin de scrisori netrimise către tatăl lui. Scria despre cât de mult îl doare absența lui Ion, despre cât de singur se simte și cât de greu îi este să-mi suporte tristețea și furia. Am plâns ore întregi citind acele rânduri.

A doua zi dimineață, Andreea a venit din nou la mine.

— Doamnă Maria, cred că trebuie să vorbim deschis…

Am privit-o lung. Avea ochii umflați de nesomn.

— Vlad mi-a spus că vrea să plece din țară. Că nu mai suportă atmosfera de acasă… Că simte că nu poate să fie el însuși nici cu dumneavoastră, nici cu tatăl lui…

M-am prăbușit pe scaun. Toată viața m-am străduit să-l protejez pe Vlad de suferință și tocmai eu îi provocasem cea mai mare durere.

În acea zi am decis să-l caut pe Ion, chiar dacă nu mai vorbisem cu el de ani buni. L-am găsit într-un apartament modest dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului. M-a privit surprins când m-a văzut la ușă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el sec.

— Vlad a dispărut…

A tăcut o vreme, apoi a oftat adânc.

— Știi… am încercat să-l sun acum câteva zile. Nu mi-a răspuns. Poate e mai bine fără mine…

— Nu e bine fără tine! am izbucnit eu. Nici fără mine nu e bine! L-am sufocat cu grijile mele și l-am făcut să se simtă vinovat pentru tot ce s-a întâmplat între noi!

Ion m-a privit pentru prima dată cu adevărat trist.

— Maria… poate ar trebui să mergem împreună la poliție și să le spunem tot ce știm.

Am făcut-o. Am povestit tot: certurile noastre, depresia mea după divorț, izolarea lui Vlad, planurile lui de a pleca din țară. Polițistul ne-a ascultat cu răbdare și ne-a promis că va investiga mai serios cazul.

Au trecut zile lungi și grele fără nicio veste. Eu și Andreea ne sprijineam una pe alta cum puteam. Într-o noapte, am primit un mesaj anonim: „Vlad e bine. Are nevoie de timp.” Atât. Am simțit cum mi se rupe inima de dor și neputință.

Au trecut încă două săptămâni până când Vlad a apărut la ușă, slab și obosit, dar viu. M-a îmbrățișat strâns și a început să plângă ca un copil.

— Mamă… iartă-mă! Nu mai puteam… Simțeam că mă sufoc aici… Am avut nevoie să fug ca să mă regăsesc…

L-am ținut în brațe minute în șir fără să spun nimic. Știam că nu pot da timpul înapoi, dar puteam încerca să repar ce mai era de reparat.

În zilele următoare am vorbit mult — eu, Vlad și Andreea. Am aflat cât de greu îi fusese lui Vlad între doi părinți care se urau și cât de mult îl apăsa faptul că nu putea fi sincer cu noi. Am început terapie de familie și am încercat să reconstruim relația pas cu pas.

Astăzi încă luptăm cu umbrele trecutului, dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Mă întreb adesea: câți copii ca Vlad ajung să fugă de acasă din cauza greșelilor părinților lor? Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când am greșit față de cei pe care îi iubim cel mai mult?