„Fiica mea nu mai e aceeași. Totul din cauza ginerelui!” – Povestea unei mame care și-a pierdut legătura cu propriul copil

„Nu pot să cred că nu ai venit nici măcar la ziua tatălui tău!” i-am spus Irinei la telefon, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era deja a treia oară când încercam să o sun în acea zi, iar răspunsul ei a venit sec, aproape rece: „Mamă, am avut alte planuri. Nu mai insista.” Am rămas cu telefonul în mână, uitându-mă la poza ei de pe ecran, încercând să-mi dau seama unde am greșit. Irina, fata mea veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, nu mai era aceeași de când s-a căsătorit cu Radu.

Totul a început subtil, cu mici schimbări. La început, nu am dat importanță. „Mamă, nu pot veni la masa de duminică, Radu are ceva de rezolvat.” „Mamă, nu pot vorbi acum, suntem ocupați.” Apoi, au început să apară scuzele tot mai des, iar vizitele s-au rărit până la dispariție. La început, am crezut că e normal – fiecare familie tânără are nevoie de intimitate, de timp pentru ei. Dar, cu fiecare lună care trecea, simțeam că Irina se îndepărtează tot mai mult de noi, de familie, de tot ce însemna „acasă”.

Tatăl ei, Gheorghe, nu înțelegea nici el ce se întâmplă. „Ce i-a făcut băiatul ăsta fetei mele?” ofta el seara, după ce stingeam televizorul și rămâneam amândoi în liniște, fiecare cu gândurile lui. „Nu mai e Irina noastră. Parcă nici nu mai vrea să știe de noi.”

Îmi amintesc perfect ziua în care am cunoscut-o pe Irina pentru prima dată după nuntă. Venise acasă, dar nu singură, ci cu Radu. El era mereu cu ochii pe ea, îi răspundea la orice întrebare, îi tăia vorba când încerca să spună ceva mai personal. „Irina, hai să plecăm, avem treabă,” spunea el după nici o oră. Am simțit atunci un gol în stomac, o teamă pe care nu o mai trăisem niciodată.

Am încercat să vorbesc cu ea, să o întreb dacă e fericită, dacă totul e în regulă. „Mamă, nu mai fi așa de băgăcioasă, te rog. Sunt adultă, am viața mea.” M-a durut, dar am încercat să nu arăt. Am pus totul pe seama stresului, a începutului de drum, a noii vieți. Dar, cu timpul, am început să observ lucruri care nu-mi dădeau pace. Irina nu mai ieșea cu prietenele ei, nu mai venea la sărbători, nu mai răspundea la mesaje decât rar și scurt. Când o sunam, de multe ori răspundea Radu: „Irina e ocupată, vă sună ea mai târziu.” Dar acel „mai târziu” nu mai venea niciodată.

Am încercat să vorbesc cu prietenele ei, cu vecinii, cu oricine ar fi putut să-mi spună ceva. Toți ridicau din umeri: „Nu prea mai știm nimic de ea, doamnă. De când s-a măritat, parcă a dispărut.” Am început să mă întreb dacă nu cumva Radu o controlează, dacă nu cumva îi interzice să ne vadă. Dar nu aveam dovezi, doar o presimțire care mă măcina pe dinăuntru.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, nu mai insista. Am nevoie de spațiu. Nu vreau să mai vorbim o vreme.” Am izbucnit în plâns, simțind că mi se rupe sufletul. Gheorghe a încercat să mă liniștească, dar și el era la fel de pierdut ca mine. „Poate are probleme la serviciu, poate e stresată. O să-i treacă.” Dar eu știam că nu e doar atât.

Am început să-mi amintesc de copilăria Irinei, de serile când venea acasă cu genunchii juliți, de râsetele ei, de cum mă îmbrățișa înainte de culcare. Unde dispăruse fata mea? Cine era femeia rece care îmi răspundea acum la telefon?

Într-o zi, am decis să merg la ea acasă, fără să anunț. Am bătut la ușă, cu inima cât un purice. A deschis Radu. „Ce cauți aici?” m-a întrebat, fără să mă invite înăuntru. „Vreau să o văd pe Irina. E acasă?” „Nu, nu e. Și te rog să nu mai vii neanunțată.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat fără să mai spun nimic, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Săptămânile au trecut, iar Irina nu a mai dat niciun semn. Am început să mă gândesc la toate scenariile posibile. Oare o manipulează Radu? O ține departe de noi intenționat? Sau poate Irina chiar nu mai vrea să aibă de-a face cu noi? Mă întrebam în fiecare zi ce am greșit, unde am pierdut-o.

La aniversarea de 60 de ani a lui Gheorghe, am sperat până în ultima clipă că va veni. Am pregătit mâncărurile ei preferate, am pus poza ei pe masă, am lăsat un loc liber. Dar nu a venit. Nici măcar un mesaj, niciun telefon. Gheorghe a suflat în lumânări cu ochii în lacrimi, iar eu am simțit că nu mai am putere să lupt.

Într-o seară, după multe încercări, am primit un mesaj scurt: „Mamă, nu mai insista. E mai bine așa.” Am citit și recitit acele cuvinte, încercând să le înțeleg. Cum poate un om să schimbe atât de mult pe cineva? Cum poate dragostea să devină o barieră între mamă și fiică?

Mă uit la pozele cu Irina din copilărie și mă întreb dacă o voi mai vedea vreodată așa cum era. Oare am greșit eu cu ceva? Sau pur și simplu, viața ne-a despărțit? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reacționa dacă ați simți că vă pierdeți copilul din cauza unei alte persoane?