Fericirea la a doua tinerețe: Între iubire și neîncredere

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Cum poți să ai atâta încredere într-un bărbat pe care abia îl cunoști? Zina, fiica mea, stătea în pragul bucătăriei, cu ochii plini de lacrimi și furie. Mâinile îi tremurau ușor, iar vocea îi vibra de indignare. Am simțit cum mi se strânge inima, dar am încercat să-mi păstrez calmul.

— Zina, te rog, ascultă-mă… Nu e așa cum crezi. Nu e un străin. Ne cunoaștem de aproape un an. Și nu sunt o adolescentă naivă, știu ce fac.

— Nu, mamă! Nu știi! Toți bărbații ăștia care apar la vârsta asta… vor ceva. Ori banii tăi, ori casa. Tu chiar nu vezi?

Am lăsat cana de ceai pe masă și am privit-o lung. În ochii ei vedeam nu doar neîncrederea, ci și frica. Frica de a mă pierde, poate, sau frica de necunoscut. Dar și eu aveam fricile mele. După ce soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile identice: serviciu, casă, piață, televizor. Prietenele mele s-au retras fiecare în colțul ei de singurătate sau au plecat la copii în străinătate. Eu am rămas aici, în apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu amintirile și cu Zina care venea din când în când să mă vadă.

Apoi l-am cunoscut pe Doru la coadă la farmacie. Am râs amândoi de cât de încet se mișcă lumea când plouă. Apoi ne-am întâlnit din nou la piață. Și iar la farmacie. Am început să vorbim, să ne povestim viețile. Doru era văduv de trei ani, avea doi băieți mari plecați în Germania și o casă mică în Rahova. Nu avea nimic spectaculos, dar avea o blândețe care mă liniștea.

Când mi-a propus să mergem împreună la teatru, am simțit că inima îmi sare din piept ca la douăzeci de ani. Am râs mult în seara aceea și am simțit că trăiesc din nou. După luni de întâlniri, mi-a spus că mă iubește și că ar vrea să ne mutăm împreună. Am ezitat mult timp, dar gândul că aș putea fi din nou fericită m-a făcut să accept.

Zina însă nu a vrut să audă de el. A început să-l caute pe Facebook, să-i verifice profilul, să întrebe vecinii dacă l-au văzut prin cartier. A găsit poze cu el și cu fosta soție și a venit la mine cu ele ca și cum ar fi descoperit o crimă.

— Uite! Nici nu a trecut mult de când a murit soția lui! Cum poți avea încredere?

— Zina, fiecare om suferă în felul lui. Și eu am suferit după tata… Dar viața merge înainte.

— Nu vreau să-l văd în casa asta! Dacă îl aduci aici, eu nu mai vin!

M-am prăbușit pe canapea după ce a plecat trântind ușa. M-am simțit vinovată că vreau să fiu fericită. Vinovată că nu pot să-i ofer Zinei siguranța pe care o cerea. Dar oare nu meritam și eu o șansă? Oare nu aveam dreptul să iubesc din nou?

În zilele următoare am încercat să evit subiectul cu Zina. Îmi scria mesaje scurte: „Ești bine?” sau „Ai mâncat?”. Dar nu mai venea pe la mine. Doru mă suna seara și încerca să mă încurajeze.

— Nu te supăra pe ea… E greu pentru copii să-și vadă părinții schimbându-se.

— Dar eu nu mai sunt copilul nimănui… Sunt singură de atâta timp…

— Nu ești singură. Sunt aici.

Într-o duminică dimineață am decis să-i spun Zinei adevărul: că îl iubesc pe Doru și că vreau să-mi trăiesc viața lângă el. Am invitat-o la cafea și am așteptat-o cu sufletul la gură.

— Mamă… dacă tu chiar crezi că el te face fericită… n-am ce face. Dar nu pot să-l accept încă.

— Nu-ți cer să-l accepți acum. Doar să mă lași să fiu eu însămi.

A oftat adânc și s-a uitat pe geam.

— Mi-e teamă că o să suferi iar… Și n-o să pot face nimic.

Am luat-o de mână.

— Poate că o să sufăr. Dar poate că o să fiu fericită. Și dacă nu riscăm niciodată nimic… atunci ce rost are viața?

Zina a plecat fără să spună altceva. Dar după câteva zile mi-a trimis un mesaj: „Sper să fii bine. Să ai grijă de tine.”

Acum stau cu Doru la masă și râdem împreună la un film prost la televizor. Încerc să nu mă mai simt vinovată pentru fericirea mea târzie. Poate că Zina va înțelege într-o zi că dragostea nu are vârstă și că fiecare dintre noi are dreptul la o a doua șansă.

Oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi fericirea atunci când toți ceilalți se tem pentru tine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?