„Ești doar o coafeză” – Când mândria a învins iubirea. Lupta mea pentru respect și valoare

— Nu te mai agita atâta, Ilinca, e doar o cină între prieteni, mi-a spus Mihai, în timp ce mă uitam pentru a zecea oară în oglindă, încercând să-mi ascund emoțiile sub un strat subțire de ruj. Îmi tremurau mâinile, dar nu de la emoția întâlnirii, ci de la presiunea pe care o simțeam de fiecare dată când eram în preajma prietenilor lui. Ei erau „elita” – medici, avocați, oameni de afaceri. Eu eram doar Ilinca, coafeza din cartier, fata care a crescut cu mama bolnavă și cu un tată care a plecat când aveam șapte ani.

Cina a început cu râsete și glume, pahare de vin și priviri complice. La început, m-am simțit invizibilă, dar nu era ceva nou. M-am obișnuit să fiu „fata lui Mihai”, nu Ilinca, nu femeia cu vise și frici, ci doar un accesoriu. Dar totul s-a schimbat când, la desert, Andreea, prietena din copilărie a lui Mihai, a întrebat cu un zâmbet ironic:

— Și tu, Ilinca, ce mai faci? Cum merge… salonul?

Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am răspuns politicos:

— Merge bine, avem clienți fideli, încerc să mă dezvolt, să învăț tehnici noi…

Mihai a râs scurt, apoi a spus, cu voce tare, ca să audă toți:

— Eh, Ilinca e doar o coafeză, dar are ambiții mari. Nu-i așa, iubito?

Toți au râs. Un râs scurt, rece, ca o lamă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, cum inima îmi bate nebunește. Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am zâmbit forțat, apoi am tăcut. În mintea mea, însă, ceva s-a rupt. Nu era prima dată când Mihai mă făcea să mă simt mică, dar niciodată nu o făcuse atât de public, atât de crud.

În acea noapte, când am ajuns acasă, Mihai a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— De ce ai spus asta? am întrebat, cu voce tremurată.

— Hai, Ilinca, nu te mai supăra. Era o glumă. Oricum, nu te poți compara cu ei. Fii realistă, nu ești ca Andreea sau ca Vlad. Ești… tu. Și eu te iubesc așa cum ești.

— Dar eu nu mă iubesc așa cum mă vezi tu, Mihai, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji.

A doua zi, la salon, am lucrat mecanic. Fetele au observat că nu sunt eu însămi. Maria, colega mea, m-a tras deoparte.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? Ai ochii umflați de plâns.

— Nimic, Maria. Doar… uneori simt că nu contez. Că nu sunt destul.

— Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești. Nici măcar pe Mihai. Tu știi cât ai muncit să ajungi aici?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, am primit un mesaj de la mama: „Te iubesc, fată dragă. Sunt mândră de tine.” Am izbucnit în plâns. Mama, care nu avusese nimic, care mă crescuse singură, era mândră de mine. Mihai nu era.

În zilele următoare, Mihai a încercat să mă facă să uit incidentul. Mi-a adus flori, mi-a propus să mergem la munte. Dar eu nu mai puteam să uit. În fiecare seară, când mă uitam în oglindă, vedeam o femeie care se lupta să fie văzută, să fie respectată. Nu mai voiam să fiu „doar o coafeză”.

Am început să mă implic mai mult la salon, să organizez cursuri pentru fete tinere, să aduc produse noi, să fac promovare pe Facebook. Am primit mesaje de la cliente care îmi spuneau cât de mult le ajută să vină la noi, cât de bine se simt după o tunsoare sau o vopsea reușită. Am început să cred din nou în mine.

Într-o seară, Mihai a venit acasă nervos.

— Ce-i cu tine, Ilinca? De când nu mai ai timp de mine? Salonul ăsta a devenit mai important decât relația noastră?

— Nu salonul, Mihai. Eu am devenit mai importantă pentru mine. Nu vreau să mai fiu umilită, nu vreau să mai fiu „doar o coafeză”.

— Exagerezi. Dacă nu-ți convine, poți să pleci. Găsesc pe altcineva care să mă aprecieze.

Am simțit cum mi se taie respirația. Dar, pentru prima dată, nu m-am speriat. Am luat o valiză, mi-am pus câteva haine și am plecat. Am dormit la Maria, care m-a primit cu brațele deschise.

— Ai făcut ce trebuia, Ilinca. Nu meriți să fii umilită de nimeni.

Zilele au trecut greu. Mama m-a sunat și mi-a spus că e mândră de mine, că nu trebuie să mă întorc niciodată la cineva care nu mă respectă. La salon, fetele m-au susținut. Am început să simt că am o familie acolo, că nu sunt singură.

Mihai a încercat să mă caute, să mă convingă să mă întorc. Mi-a spus că îi pare rău, că a fost doar o greșeală. Dar eu nu mai eram aceeași Ilinca. Am învățat să mă prețuiesc, să mă pun pe primul loc.

După câteva luni, salonul a crescut. Am deschis un mic spațiu de cosmetică, am angajat încă două fete. Am început să țin cursuri pentru femei care voiau să învețe o meserie. Am primit o diplomă de excelență de la primărie pentru implicarea în comunitate. Mama a venit la festivitate, cu ochii plini de lacrimi.

— Ești puternică, Ilinca. Tatăl tău ar fi fost mândru de tine.

Am zâmbit, știind că, în sfârșit, nu mai sunt „doar o coafeză”. Sunt o femeie care a avut curajul să se ridice, să spună „nu” umilinței și să-și construiască propria valoare.

Mă întreb uneori câte femei mai trăiesc în umbra unor cuvinte care dor. Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Oare cât valorează, cu adevărat, respectul de sine?