Economisirea cu orice preț: Povestea mea cu Ella

— Nu, Robert, nu avem nevoie de alt televizor! Cel vechi încă merge, chiar dacă uneori imaginea e puțin încețoșată.

Vocea Ellei răsuna tăios în bucătăria mică, luminată slab de becul econom. Era a treia oară în luna asta când încercam să discutăm despre ceva ce mi se părea normal: să ne permitem mici bucurii, să nu mai trăim ca niște chiriași în propria noastră casă. M-am uitat la ea, la chipul ei frumos, dar încordat, și am simțit cum frustrarea mă apasă din nou.

— Ella, nu cer nimic extravagant. Doar un televizor nou, să ne uităm împreună la filme fără să ne chinuim să distingem fețele actorilor. Nu crezi că merităm și noi ceva?

A oftat adânc și a început să strângă farfuriile de pe masă, fără să mă privească.

— Robert, știi foarte bine că fiecare leu contează. Dacă vrem să avem o casă a noastră într-o zi, trebuie să fim disciplinați. Nu putem arunca banii pe lucruri inutile.

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc. De cinci ani trăiam cu această disciplină dusă la extrem. La început, mi se părea admirabil cum Ella reușea să pună bani deoparte din orice salariu, cum calcula fiecare cheltuială și făcea liste peste liste. Dar acum, totul devenise o obsesie. Nu ieșeam la restaurant decât o dată pe an, la aniversarea noastră. Vacanțele erau doar plimbări prin parc sau vizite la rudele din provincie. Hainele mele erau mereu „încă bune”, iar pantofii mei aveau talpa lipită cu superglue.

Într-o seară, după ce Ella a adormit, am rămas singur în sufragerie. Am deschis laptopul și am început să citesc pe forumuri despre oameni care trăiesc cu parteneri excesiv de economi. M-am regăsit în fiecare poveste. Unii spuneau că au divorțat, alții că au acceptat situația ca pe un dat al sorții. Dar eu? Eu nu voiam să renunț la Ella. O iubeam încă, dar simțeam că mă pierd pe mine însumi.

A doua zi dimineață, am încercat din nou să discutăm.

— Ella, nu crezi că exagerăm? Uite, colegii mei ies la munte în weekenduri, merg la teatru sau la cinema. Noi nu facem nimic din toate astea. Nu simți că ne lipsește ceva?

S-a uitat la mine cu ochii ei mari și triști.

— Robert, eu doar vreau să fim în siguranță. Să nu ajungem vreodată să cerem bani de la părinți sau să ne împrumutăm la bancă. Am văzut ce greu le-a fost alor mei când au pierdut totul în criza din 2008. Nu vreau să trecem prin așa ceva.

Am simțit pentru prima dată că frica ei era mai mare decât dorința de a trăi frumos. Și totuși, nu puteam să nu mă întreb: cât mai putem amâna viața? Cât timp putem trăi doar pentru un viitor incert?

Într-o duminică, am mers la părinții mei la masă. Mama m-a tras deoparte în bucătărie.

— Robert, ce se întâmplă între voi? Pari mereu abătut.

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. Mama a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Dragul meu, banii sunt importanți, dar nu sunt totul. Dacă nu vă bucurați de viață acum, când sunteți tineri, când o veți face?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să evit discuțiile despre bani cu Ella. Îmi găseam scuze să stau peste program la serviciu sau să ies cu colegii după muncă. Simțeam că mă îndepărtez de ea cu fiecare zi care trecea.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit-o pe Ella plângând în baie. M-am apropiat încet și am îmbrățișat-o.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu te pierd. Știu că te rănesc cu felul meu de a fi, dar nu pot altfel. E ca și cum aș avea o voce în cap care îmi spune mereu că nu e niciodată destul.

Am stat mult timp acolo, ținând-o în brațe. Pentru prima dată am simțit că suntem doi împotriva aceleiași frici.

Am decis împreună să mergem la consiliere de cuplu. Nu a fost ușor — Ella era sceptică, eu eram nervos și nerăbdător. Dar acolo am învățat să ne ascultăm cu adevărat unul pe celălalt. Am aflat că frica Ellei vine din copilărie, din lipsurile pe care le-a trăit alături de părinții ei. Iar eu… eu doar voiam să simt că trăiesc, nu doar că supraviețuiesc.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un echilibru. Am stabilit împreună un buget pentru mici plăceri: o ieșire la film pe lună, o cină în oraș din când în când. Am cumpărat un televizor nou — nu cel mai scump model, dar destul cât să ne bucurăm împreună de seri liniștite acasă.

Nu spun că totul s-a rezolvat ca prin minune. Încă avem discuții aprinse despre bani și viitor. Dar acum știm că suntem o echipă și că putem găsi soluții împreună.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu frica asta de a nu avea niciodată destul? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru siguranța unui viitor care poate nici nu va veni? Poate că adevărata economie e să nu uităm să trăim azi.