„E gata, Ana.” Am acceptat, dar l-am văzut cu cea mai bună prietenă a mea

— E gata, Ana. Nu mai merge.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o ploaie rece peste sufletul meu. Eram în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu lumina galbenă tremurând pe fața lui. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi spargă pieptul. Am încercat să-i citesc ochii, dar privirea lui era pierdută undeva departe, ca și cum deja plecase.

— Atât? am întrebat cu voce stinsă. Asta e tot?

— Da, Ana. Nu mai are rost să ne mințim.

Nu am plâns. Nu atunci. Am simțit doar cum se rupe ceva în mine, ca o ață subțire care ținea totul laolaltă. Am dat din cap și am ieșit din bucătărie fără să mă uit înapoi. Nici măcar nu l-am întrebat de ce. Poate pentru că răspunsul mă speria mai mult decât despărțirea în sine.

Noaptea aceea am dormit pe canapea, cu ochii larg deschiși și gândurile alergând haotic: „Ce-am făcut greșit? De ce nu m-a întrebat nimic? De ce nu a vrut să lupte?”

Dimineața m-am trezit devreme, cu fața umflată de la lacrimile care au venit abia după ce s-a făcut liniște în casă. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri, oamenii grăbiți, mașinile care claxonau nervos. Bucureștiul nu avea timp pentru dramele mele.

Am sunat-o pe Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Ea era mereu acolo când aveam nevoie de un umăr pe care să plâng sau de cineva care să mă tragă de mânecă atunci când voiam să renunț la mine.

— Irina, Vlad m-a părăsit aseară.

— Vai, Ana! Vin imediat la tine! rămâi acolo, nu pleca nicăieri!

Dar Irina nu a venit. Nici nu mi-a mai răspuns la telefon toată ziua. Am încercat să-mi găsesc ocupație: am spălat vasele, am șters praful, am aranjat hainele lui Vlad într-o valiză pe care am pus-o lângă ușă. Fiecare lucru al lui era ca o rană deschisă.

Seara, când am ieșit să iau pâine de la colț, i-am văzut. Vlad și Irina stăteau la terasa micuță de lângă Mega Image, râzând și ținându-se de mână. M-am oprit ca lovită de tren. Nu puteam să respir. M-am ascuns după un copac și i-am privit câteva minute: gesturi familiare, priviri complice, atingeri pe care le știam prea bine.

Am vrut să țip, să alerg la ei și să-i întreb „De ce?” Dar m-am întors acasă cu pași grei și cu sufletul făcut bucăți.

În acea noapte am scris un mesaj lung Irinei: „Cum ai putut? Tu erai sora mea! De ce nu mi-ai spus nimic?” L-am șters înainte să-l trimit. Ce rost avea? Răspunsurile nu-mi aduceau liniște.

Zilele au trecut greu. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine.

— Ana, tu și Vlad…?

— Nu mai suntem împreună, mamă.

— Of, fata mea… Dar ce s-a întâmplat?

— Nimic. Pur și simplu s-a terminat.

Mama a oftat adânc la telefon. Știam că ar fi vrut să vin acasă la Ploiești, dar nu aveam putere să-i văd pe ai mei cu ochii plini de milă.

La muncă eram absentă. Colega mea, Mihaela, m-a tras într-o zi deoparte:

— Ana, te-ai schimbat mult în ultima vreme. Dacă ai nevoie să vorbești…

Am dat din cap și am zâmbit forțat. Nu voiam să vorbesc cu nimeni despre Vlad și Irina. Era prea rușinos.

Într-o seară, după două săptămâni de tăcere, Irina mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău că ai aflat așa. Nu am vrut să te rănesc.”

Am citit mesajul de zeci de ori. Îmi venea să urlu: „Atunci de ce ai făcut-o?” Dar nu i-am răspuns.

Vlad mi-a trimis și el un mesaj sec: „Sper că ești bine.”

Atunci am simțit furia crescând în mine ca un val uriaș. Cum puteau ei doi să creadă că totul se poate rezolva cu un simplu „îmi pare rău”? Cum puteau să mă trădeze amândoi?

Într-o duminică dimineață am decis că nu mai pot fugi de adevăr. M-am dus la terasa unde îi văzusem prima dată împreună și am stat la o masă singură. După câteva minute au apărut ei doi. S-au oprit când m-au văzut.

— Ana… putem vorbi? a spus Irina cu voce joasă.

— Vorbește acum, i-am răspuns rece.

Irina s-a uitat la Vlad, apoi la mine:

— Nu a fost planificat… S-a întâmplat pur și simplu… Eu… eram nefericită cu Andrei și Vlad era mereu acolo…

Vlad a încercat să mă privească în ochi:

— Îmi pare rău că te-am rănit. Dar nu puteam să-ți spun adevărul atunci…

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am ținut în frâu:

— Și eu? Eu unde eram în povestea voastră? Voi v-ați gândit vreodată la mine?

Irina a început să plângă:

— Îmi pare rău… N-am vrut…

M-am ridicat și am plecat fără să mă uit înapoi. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ușoară. Durerea era acolo, dar nu mă mai sufoca.

Au trecut luni de atunci. Am început să ies din nou cu prieteni vechi, am mers la terapie și am început să scriu într-un jurnal tot ce simt. Am descoperit că pot fi întreagă chiar dacă alții m-au rupt în bucăți.

Uneori mă întreb: dacă aș fi cerut explicații atunci, ar fi fost mai ușor? Sau unele răspunsuri dor mai tare decât tăcerea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?