După moartea tatălui, am pierdut nu doar un părinte, ci și liniștea familiei mele

— Nu așa trebuia să fie, Ilinca! Nu așa! — vocea fratelui meu, Vlad, răsuna în sufrageria tăcută, spartă doar de ecoul pașilor noștri pe parchetul vechi. Mă uitam la el, cu ochii roșii de plâns și de furie, și nu-l mai recunoșteam. Era același băiat care mă apăra în curtea școlii, care îmi aducea cireșe în buzunarul de la pantaloni, dar acum părea un străin, gata să muște din oricine îi stătea în cale.

Tata murise cu trei zile în urmă. Încă îi simțeam prezența în fiecare colț al casei: mirosul de apă de colonie ieftină, tutunul din pipă, pâinea proaspătă pe care o tăia sâmbăta dimineața, cu răbdare și grijă, ca și cum fiecare felie ar fi fost o declarație de dragoste pentru noi. Pe masa din sufragerie, sub fața de masă albă, stătea cana lui preferată, cu toarta ciobită, și nimeni nu avea curaj să o atingă. Chiar și motanul, Bursuc, stătea ascuns sub fotoliu, de parcă simțea că ceva s-a rupt definitiv.

— Nu vreau să aud, Vlad! — am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Nu acum! Nu despre acte, nu despre bani, nu despre casă! Tata nici nu e încă îngropat…

— Tocmai, Ilinca! — a intervenit sora mea, Raluca, cu vocea ei tăioasă, pe care o folosea doar când era cu adevărat supărată. — Dacă nu ne ocupăm acum, totul se complică. Știi bine că tata nu a lăsat testament. Și dacă nu ne înțelegem, ajungem la tribunal. Vrei asta?

M-am uitat la ea, la ochii ei verzi, la mâinile care tremurau pe marginea scaunului. Era sora mea mai mică, cea pe care o legănam când avea coșmaruri, cea care îmi cerea ajutorul la teme. Acum, între noi era un zid de neîncredere și resentimente.

— Nu vreau nimic, Raluca! Vreau doar să-l plângem pe tata, să-l lăsăm să plece în liniște. Nu pot să cred că vorbim despre bani când nici măcar nu i-am aprins lumânarea de suflet!

Vlad a izbucnit:

— Ilinca, tu nu înțelegi! Eu am investit în casa asta, am pus bani la renovare, am plătit facturi când tata nu mai avea din ce. Nu e corect să împărțim totul la trei, ca și cum am fi fost toți la fel de implicați!

— Și eu am avut grijă de el când era bolnav! — am ridicat vocea, simțind cum mă sufocă nedreptatea. — Tu ai venit doar când era nevoie de bani, Vlad! Eu am stat aici, l-am spălat, i-am dat medicamente, am dormit pe jos lângă patul lui!

Raluca s-a ridicat brusc, trântind scaunul:

— Gata! Dacă nu putem discuta ca niște oameni, mă duc la notar și văd ce se poate face. Nu mai suport teatrul ăsta!

A ieșit trântind ușa, iar Vlad a rămas cu privirea în pământ. M-am așezat pe marginea fotoliului, acolo unde tata își citea ziarul în fiecare dimineață. Am simțit un gol imens, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

În zilele următoare, casa s-a umplut de oameni: vecini, rude, prieteni de familie. Toți veneau cu vorbe de alinare, cu colivă și lumânări, dar niciunul nu știa ce se întâmpla cu adevărat între noi. Zâmbetele noastre erau false, iar îmbrățișările reci. După ce plecau, începeau din nou discuțiile despre acte, despre cine ia ce, despre cine merită mai mult.

— Ilinca, nu fi naivă! — mi-a spus mătușa Lenuța, într-o seară, când am rămas singure în bucătărie. — Moștenirea dezbină și cele mai unite familii. Am văzut asta la mine, la sora mea, la vecini. Nu lăsa să te calce în picioare!

Am dat din cap, dar nu puteam să accept că sângele nostru, amintirile noastre, tot ce ne lega, se putea destrăma atât de ușor. În noaptea aceea, am plâns în camera mea, cu poza tatei la piept. Îi simțeam lipsa mai tare ca niciodată.

A doua zi, Vlad a venit cu un avocat. Raluca deja vorbise cu notarul. S-au adunat acte, s-au făcut liste, s-au măsurat camere, s-au evaluat terenuri. Fiecare încerca să tragă cât mai mult pentru el, ca și cum dragostea pentru tata s-ar fi măsurat în metri pătrați și lei.

— Nu pot să cred că am ajuns aici! — am izbucnit într-o zi, când Vlad a spus că vrea să vândă casa și să împărțim banii. — Casa asta e sufletul nostru! Cum să o vindem? Unde o să mai vin să-l simt pe tata aproape?

— Ilinca, nu mai suntem copii! — mi-a răspuns Vlad, cu vocea groasă. — Avem familii, avem nevoie de bani. Nu putem trăi din amintiri!

— Poate tu nu, dar eu nu pot să renunț la tot ce am fost!

Raluca a oftat:

— Dacă nu ne înțelegem, ajungem la tribunal. Și atunci nu mai rămâne nimic din noi.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv. Nu mai eram frați, eram adversari. Fiecare cu avocatul lui, cu interesele lui, cu răni pe care nu le mai puteam vindeca. Tata, dacă ne-ai vedea acum, ai plânge…

Au trecut luni de zile. Casa a rămas goală, cu perdelele trase și praful așternut peste amintiri. Niciunul dintre noi nu a mai avut curaj să intre. Ne întâlneam doar la notar, cu priviri reci și vorbe puține. Mama, săraca, nu mai avea putere să ne împace. S-a retras la sora ei, lăsându-ne să ne luptăm ca niște străini.

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la tata, ascunsă în sertarul biroului. Scrisul lui tremurat spunea: „Să nu vă certați pentru nimic pe lume. Casa asta e a voastră, dar sufletul ei sunteți voi. Dacă vă pierdeți unii pe alții, nu mai rămâne nimic.”

Am plâns ore întregi, cu scrisoarea la piept. Am încercat să-i adun pe Vlad și Raluca, să le citesc rândurile tatei. Dar era prea târziu. Fiecare era prins în propriile răni, în propriile orgolii. Am vândut casa, am împărțit banii, dar am pierdut ceva mult mai prețios: legătura dintre noi.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare merită să pierzi tot pentru niște bani? Oare tata ne-ar fi iertat vreodată pentru ce am făcut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?