După douăzeci și cinci de ani, m-a lăsat – dar viața avea alte planuri

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa.

Cuvintele lui Doru au căzut ca un trăsnet într-o seară de martie, când încă mirosea a iarnă pe holul apartamentului nostru din Drumul Taberei. Stătea cu spatele la mine, mâinile îi tremurau pe clanța ușii, iar eu simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare. După douăzeci și cinci de ani împreună, după ce am crescut doi copii și am trecut prin atâtea greutăți, nu-mi imaginam că el va fi cel care va pleca.

— Ce vrei să spui? am întrebat, cu vocea abia șoptită.

— Nu mai pot să mă prefac. Nu te mai iubesc, Maria. Am cunoscut pe altcineva.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l implor să nu plece. Dar am rămas nemișcată, cu ochii în gol, încercând să înțeleg unde greșisem. Ce făcusem atât de rău încât omul cu care îmi împărțisem viața să mă arunce la gunoi ca pe o haină veche?

A doua zi dimineață, Doru și-a strâns câteva haine și a plecat. Fără să privească înapoi. Fără să-și ia rămas bun de la copii. Am rămas singură într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol. Fata noastră, Ana, era deja la facultate în Cluj, iar băiatul, Vlad, tocmai își găsise o garsonieră cu chirie. M-am trezit singură cu tăcerea și cu pereții care păstrau ecoul certurilor noastre din ultimii ani.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Nu puteam dormi noaptea; mă trezeam plângând și mă întrebam ce rost mai are totul. Vecinele mă priveau cu milă pe scara blocului, iar mama mă suna zilnic să-mi spună că „bărbații sunt toți la fel” și că trebuie să-mi văd de viață. Dar cum? Cum să-ți vezi de viață când tot ce ai construit se prăbușește peste tine?

Într-o seară, am găsit pe masa din sufragerie o poză veche de la nunta noastră. Eram atât de tineri și fericiți… Am izbucnit în plâns și am aruncat poza la gunoi. A doua zi dimineață am scos-o din nou și am pus-o la loc în album. Nu puteam șterge douăzeci și cinci de ani cu o singură mișcare.

Au urmat luni de zile în care am mers ca un robot la serviciu – contabilitate la o firmă mică din Militari – și m-am întors acasă doar ca să mă prăbușesc pe canapea și să mă uit la tavan. Prietenele încercau să mă scoată din casă, dar nu aveam chef de nimic. Îmi era rușine să le spun că Doru m-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Îmi era rușine de mine însămi.

Într-o zi, la birou, colega mea Lidia m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea la biserică. „Poate te liniștești puțin”, mi-a spus ea blând. Am acceptat doar ca să scap de insistențele ei. Dar acolo, printre bătrânele care aprindeau lumânări și murmurau rugăciuni, am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.

Apoi a venit vara și Vlad a venit într-o zi la mine cu o veste: „Mami, vreau să vin acasă o perioadă. Nu mă descurc singur.” L-am primit cu brațele deschise și am simțit că poate nu e totul pierdut. Seara stăteam împreună la masă și vorbeam despre orice – despre facultate, despre filme, despre copilărie. Încet-încet, am început să simt că viața mea are din nou sens.

Într-o sâmbătă dimineață, când făceam piața la Obor, m-am întâlnit cu Mihai, vecinul nostru de la etajul trei. Îl știam de când eram copii; fusese mereu băiatul liniștit care își ajuta mama bolnavă și care nu ieșea niciodată cu ceilalți la joacă. Ne-am salutat politicos și am schimbat câteva vorbe despre prețul roșiilor și despre cât s-au scumpit toate.

— Dacă ai nevoie vreodată de ajutor cu ceva prin casă… știi unde mă găsești, mi-a spus el zâmbind timid.

Nu i-am dat importanță atunci. Dar peste câteva zile s-a stricat robinetul din bucătărie și mi-am adus aminte de oferta lui Mihai. L-am sunat și a venit imediat. A reparat robinetul fără prea multe vorbe, apoi a stat la o cafea cu mine în bucătărie.

— Știi… și eu am trecut printr-un divorț acum câțiva ani, mi-a spus el încet. Nu e ușor… dar trece.

Am început să vorbim tot mai des – ba pe scara blocului, ba la piață, ba la o cafea în bucătărie. Era mereu atent la ce spun, nu mă judeca niciodată și nu încerca să-mi dea sfaturi inutile. Într-o seară ploioasă de toamnă, când curentul s-a luat în tot blocul, Mihai a venit cu o lanternă și am stat împreună pe întuneric povestind despre copilărie și despre visele pe care le-am uitat pe drum.

Nu știu când s-a transformat prietenia noastră în ceva mai mult. Poate într-o seară când mi-a adus o plăcintă caldă făcută de el sau poate când m-a ținut de mână la înmormântarea tatălui meu. Cert e că într-o zi m-am trezit zâmbind fără motiv și mi-am dat seama că nu mă mai gândesc la Doru decât ca la un vis urât din care m-am trezit.

Ana a fost prima care a observat schimbarea:
— Mamă… ești altfel! Parcă ai întinerit!

Am râs și i-am spus că poate e doar efectul cafelei prea tari. Dar adevărul era că Mihai reușise să-mi redea încrederea în mine însămi și în oameni.

Când Doru a venit după un an să-mi ceară iertare – „Am făcut o greșeală… Poate putem repara…” – l-am privit calmă și i-am spus că nu mai e nimic de reparat între noi. Pentru prima dată după mult timp, nu am simțit nici furie, nici tristețe – doar o liniște caldă.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic din Drumul Taberei și privesc apusul peste blocurile gri. Viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm noi – uneori ne ia totul ca să ne arate ce putem construi din nou.

Mă întreb: câți dintre noi rămânem blocați în trecut doar pentru că ne e teamă să privim spre viitor? Poate că uneori pierderea e singura cale spre adevărata regăsire.