După cincizeci de ani, am descoperit iubirea adevărată. Și nu-mi este rușine.

— Mamă, tu chiar vorbești serios? La vârsta ta? — vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, dar nu voiam să-i arăt cât mă doare reacția ei. Mă uitam la fața ei, atât de asemănătoare cu a mea când eram tânără: sprâncenele ridicate, buzele strânse într-o linie subțire.

— Da, Irina. Sunt serioasă. Și nu cred că vârsta ar trebui să fie o piedică pentru nimeni să simtă din nou… să simtă ceva adevărat.

Am spus-o încet, aproape șoptit, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu sparg ceva fragil în aerul dintre noi. Dar adevărul era că eu eram cea fragilă. După moartea lui Doru, soțul meu, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile identice: cumpărături, curățenie, telefoane scurte cu copiii, vizite rare la sora mea, Mariana. Mă obișnuisem cu singurătatea ca și cum ar fi fost o haină veche, dar comodă.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă, când l-am întâlnit pe Victor la piață. Era acolo cu nepotul lui, încercând să aleagă mere pentru plăcintă. Am râs când l-am văzut atât de pierdut printre tarabe și m-a rugat să-l ajut. Am vorbit atunci mai mult decât vorbisem cu oricine în ultimii ani. Mi-a plăcut felul în care mă asculta, cum își lăsa ochii să zâmbească odată cu buzele. Nu m-am gândit niciodată că la vârsta mea aș mai putea simți acea emoție care îți face inima să bată mai repede.

Ne-am întâlnit apoi tot mai des: la piață, la cofetărie, la plimbare prin parc. Victor era văduv și el. Povestea lui semăna cu a mea: copii mari, plecați în străinătate, o casă prea mare și prea goală. Împreună, parcă lumea se colora din nou. Dar fiecare întâlnire era umbrită de gândul la ce vor spune ceilalți.

Când i-am spus Irinei despre Victor, a izbucnit:

— Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să spună tata dacă te vede de acolo? Tu chiar crezi că e normal?

M-am simțit ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Dar nu era o minciună. Era prima dată când simțeam că trăiesc cu adevărat.

Sora mea, Mariana, a fost și mai dură:

— Tu nu vezi că te faci de râs? La vârsta asta să te apuci de iubit? Ce-o să spună vecinii?

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Dacă nu cumva e ridicol să visezi la dragoste după ce ai trecut de cincizeci de ani. Dar apoi mi-am amintit serile cu Victor, râsul nostru în parc, felul în care mă ținea de mână ca și cum aș fi fost cea mai importantă femeie din lume.

Într-o seară, după ce am ieșit împreună la film — primul film văzut la cinema după douăzeci de ani — Victor m-a întrebat:

— Tu chiar vrei să continuăm? Nu vreau să-ți fac rău sau să-ți stric relația cu copiii.

L-am privit lung. Mi-am dat seama că nu vreau să renunț. Pentru prima dată în viață voiam să fac ceva doar pentru mine.

— Vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine. Suficient am trăit pentru alții.

A doua zi am chemat-o pe Irina la mine. Am stat față în față la masa din bucătărie.

— Mamă, nu pot să te opresc — mi-a spus ea cu voce joasă — dar mi-e greu să te văd altfel decât mama care ne-a crescut pe noi și atât.

— Știu că ți-e greu. Dar și mie mi-a fost greu să fiu mereu doar mama voastră sau soția lui Doru. Acum vreau să fiu și eu… eu însămi.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Am plâns amândouă mult timp. Poate că atunci s-a rupt ceva între noi, dar s-a născut altceva: o femeie care are dreptul să iubească din nou.

Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. Mariana nu mi-a mai vorbit câteva luni. Dar Victor era acolo, mereu blând, mereu răbdător.

Într-o duminică am mers împreună la biserică. O bătrână din sat s-a uitat lung la noi și a zis:

— Săraca… uite ce face bătrânețea din om!

Am zâmbit amar și am mers mai departe. Pentru prima dată nu mi-a mai păsat ce spune lumea.

Astăzi stau pe banca din fața blocului, cu Victor lângă mine și mă gândesc cât de mult m-am schimbat. Nu mi-e rușine că iubesc din nou. Mi-e rușine doar că mi-a trebuit atât de mult timp să-mi dau voie să trăiesc.

Oare câte femei ca mine se ascund după perdele groase de frica gândurilor celorlalți? Câte dintre noi uităm că avem dreptul la fericire, indiferent de vârstă?