După cincizeci de ani: adevărul care mi-a sfâșiat viața

— Iar pleci? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unei căni de ceai fierbinte.

Viorel nici nu s-a uitat la mine. Își împacheta cămașa preferată, aceea albastră pe care o purta mereu la întâlniri importante. — E urgent, Mariana. Clientul din Cluj vrea să semnăm contractul până vineri. Vin sâmbătă dimineață, promit.

Apoi mi-a sărutat fruntea, așa cum făcea mereu înainte să plece. Un gest mecanic, lipsit de căldura de altădată. Ușa s-a închis încet, iar liniștea s-a așternut peste apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei ca o pătură grea. Am rămas singură cu gândurile mele, cu serialul care rula pe fundal și cu o ceașcă de ceai care se răcea încet.

La început, plecările lui Viorel nu m-au deranjat. După cincizeci de ani, liniștea devine un lux. Copiii erau mari, fiecare cu viața lui. Rareori mă sunau, iar când o făceau, era mai mult din obligație decât din dorință sinceră. Mă obișnuisem cu rutina: el pleca, eu îmi vedeam de treburile casei, citeam sau mă uitam la televizor până târziu în noapte.

Dar delegațiile au devenit tot mai dese. O săptămână la Iași, trei zile la Brașov, două nopți la Constanța. Întotdeauna aceleași explicații: clienți noi, proiecte urgente, ședințe interminabile. Într-o seară, am încercat să-l sun pe Viorel pe WhatsApp. Mi-a răspuns după câteva minute, cu voce joasă:

— Sunt la masă cu colegii, Mariana. Vorbim mai târziu.

Am simțit un gol în stomac. Ceva nu era în regulă. Începusem să-i simt parfumul străin când se întorcea acasă. Nu era al meu și nici cel pe care îl folosea el de obicei. Era dulceag, feminin.

Într-o zi de joi, la piață, m-am întâlnit cu Lenuța, vecina de la etajul trei. — L-ai văzut pe Viorel al tău? Era ieri la cofetăria din centru cu o doamnă blondă. Am crezut că ești tu, dar… nu semăna deloc.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am zâmbit forțat și am dat din cap că nu știu nimic. În drum spre casă, am simțit cum fiecare pas mă apasă tot mai tare. Am început să caut indicii: bonuri de la restaurante necunoscute, mesaje șterse din telefonul lui, parfumuri noi în baie.

Într-o seară, când s-a întors dintr-o altă delegație „urgentă”, l-am privit direct în ochi:

— Viorel, cine e femeia cu care mergi la cofetărie?

A rămas mut o clipă, apoi a izbucnit:

— Ce prostii vorbești? Ești paranoică! M-am săturat de interogatoriile tale!

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine deja. Abia aștept să ne vedem din nou.” Semnat: „Carmen”.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toți anii noștri împreună – vacanțele la mare, serile liniștite pe balcon, certurile și împăcările – păreau brusc fără sens. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut: riduri adânci, ochi obosiți, părul încărunțit.

În zilele care au urmat, Viorel a devenit tot mai distant. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi sau cumpărături. Mâncam fiecare separat; el își lua farfuria în sufragerie și se uita la știri cu volumul dat la maxim.

Într-o duminică dimineață, fiica noastră, Irina, a venit pe neașteptate cu nepoțelul. — Mamă, ce ai? Pari tristă…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Irina a rămas șocată:

— Nu pot să cred! Tata? Dar… ce vrei să faci?

Nu știam ce să-i răspund. Să-l confrunt din nou? Să-l dau afară? Să mă prefac că nu știu nimic?

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Viorel a venit acasă târziu și l-am așteptat în bucătărie.

— Știu totul despre Carmen. Știu că nu mergi singur în delegații.

A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea:

— Mariana… Nu știu cum am ajuns aici. M-am simțit bătrân, invizibil… Cu ea am simțit că trăiesc din nou.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? O mobilă veche?

Nu mi-a răspuns. Doar s-a ridicat și a ieșit din bucătărie.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Irina mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Prietenele mă sfătuiau să-l părăsesc sau să-i dau o lecție.

Într-o zi m-am uitat lung pe fereastră la blocurile gri și la copiii care se jucau jos în fața scării. Mi-am dat seama că nu mai pot trăi așa. Am început să ies mai des din casă: la piață, la biserică, la plimbare prin parc cu vecinele mele văduve.

Am descoperit că viața nu se termină după cincizeci de ani și nici după o trădare. Am început să citesc din nou poezii și să scriu în jurnalul meu vechi.

Viorel încă locuiește aici, dar nu mai suntem soț și soție decât cu numele. Fiecare trăiește pentru sine.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în tăcere această durere? Câte dintre noi avem curajul să ne recunoaștem suferința și să ne regăsim pe noi înșine?

Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să vorbească despre ceea ce doare cu adevărat.